Când te doare ceva, spune-I lui Dumnezeu!

Când te doare ceva, spune-I lui Dumnezeu!

Cum simţiţi ca duhovnic lumea de astăzi, dominată de zgomot, de poleială, de viteză, mai reuşesc oamenii să aibă momente de conectare cu sufletul lor?

Trăim într-o lume în care toți își dau seama dacă ai slăbit sau dacă te-ai îngrășat, dar niciunul dacă ești trist. Uneori cea mai bună decizie este să faci liniște în interior. Nu mai știm să ne bucurăm de tăcere. Eu cu mine și cu Doamne… Acesta e începutul.

Să pot să stau în tăcere, fără să am nevoie de fundal sonor ca să nu mă simt singur, trist. Nu ai nevoie să îți duci inima și mintea departe pentru a fi bine. Coboară în inimă și fii blând cu tine, fii delicat cu ce găsești acolo și întoarce-te ori de câte ori simți nevoia. Ai fugit destul de tine ca să te întâlnești cu tine! Când te doare, spune-I lui Doamne!

Statisticile arată că există tot mai multă depresie, deznădejde, tristeţe. Ce este de făcut?

Dincolo de diagnostic este o poveste de viață. Cine ascultă povestea până la capăt? Rănirea gravă și repetată a celor 6 nevoi de bază (siguranță, conexiunea cu ceilalți, autonomie, stimă de sine, autoexprimare, limite realiste) ne face ca să devenim vulnerabili. Adeseori suntem atrași de persoane care sunt reci cu noi, ori punem nevoile celorlalți pe primul loc, așa încât uităm să ne dăm seama că avem și noi nevoi nehrănite. Trăim din firmituri și dezvoltăm codependențe emoționale. Se pune praf pe suflete când uităm de zâmbete. Cred că e imposibil să nu fim frumoși când suntem fericiți. Am uitat să ne bucurăm.

Trăim pe pilot automat și nu suntem conectați în Aici și Acum. E nevoie să acceptăm că în viață ne vom îndepărta de oamenii cu care am avut relații speciale la un moment dat, pe care i-am pus pe piedestal. Oricât de mult doare. Să înțelegem că atunci când cineva nu îți influențează viața în mod sănătos e nevoie să-l lași să plece.

Ne agățăm de celălalt și cerșim iubire, atenție, prezență, afecțiune când nu mai există cale de întors, poate, demult. Și suferim ciocănind la uși închise. De exemplu, una dintre temnițele interioare în care oamenii trăiesc este teama de ceea ce cred alții despre ei. Să nu uităm că de la magazin nu putem cumpăra iubire, prietenie, fericire, respect sau timp.

Extras din interviul cu pr. Hrisostom Filipescu

sursa: altarulcredintei.md

Ce sunt metaniile și cum ajută pe fiecare creștin? Puțină lume cunoaște asta!

Odată, un monah a făcut noduri pe o sfoară, pe care a folosit-o pentru a-şi îndeplini canonul zilnic de rugăciuni. Dar efortul bietului călugăr era în zadar. Diavolul nu înceta să-i desfacă nodurile din sfoară. A apărut însă un înger care l-a învăţat să facă nodurile sub formă de cruci suprapuse, iar pe acestea, diavolul nu le-a mai putut desface.

Metaniile sau metanierul îşi au originea în vremuri îndepărtate şi, probabil, puţini dintre cei care le poartă astăzi s-au întrebat, vreodată, la ce folosesc şi care este adevărata lor întrebuinţare. Părintele Andrei Ghiţă, de la schitul Darvari, din Bucureşti, un lucrător neostenit al firelor în cruce, vorbeşte despre simbolistica, întrebuinţarea şi sfinţenia şiragurilor străvechi.

Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu termenul sau confundă metaniile cu mătăniile (îngenunchere şi înclinare a corpului până la pământ, în semn de veneraţie şi de pocăinţă), trebuie spus că metanierul este un şirag format din mai multe noduri, confecţionate, de regulă, din lână. Ele folosesc pentru a ajuta la concentrarea la rugăciune şi la numărarea rugăciunilor rostite sau mătăniilor făcute.

Inventarea metaniilor îi este atribuită Sfântului Pahomie. În secolul al IV-lea, acesta dorea să îi ajute pe monahii analfabeţi să ţină numărătoarea rugăciunilor şi a mătăniile pe care le făceau.

Aşadar, procedeul folosit pentru împletirea unui astfel de şirag respectă o tradiţie veche, care-şi trage originile din negura secolelor, neuitată până astăzi. Printre primele forme de metanii existente a fost o grămadă de pietricele sau seminţe, care era mutată dintr-un vas în altul, după ce, la fiecare, se zicea rugăciunea, însoţită de închinăciune sau mătănii.

Metanierul, „sabia“ călugărului

Părintele Andrei Ghiţă, de la Schitul Darvari din Capitală, este unul dintre monahii înzestraţi cu darul plăsmuirii şiragurilor nesfârşite de metanii. Călugărul a deprins meşteşugul împletirii metaniilor acum zece ani, cu prilejul unei călătorii la Sfântul Munte: „La Athos, am văzut părinţii care făceau metanii şi m-am arătat interesat. Am văzut cât erau de bucuroşi că lucrau şi eu am început să mă bucur odată cu dânşii, mai ales când am simţit gustul lucrului. Încet, încet, am învăţat acest meşteşug, şi acum nu mai pot scăpa şi îmi pare bine“.

Monahul vorbeşte cu ochii plecaţi spre ochiurile de lână, pe care le împleteşte cu o îndemânare precipitată. Vorbele i se amestecă cu picăturile de ploaie, care nu-l udă, chiar dacă norii furioşi au năpustit, peste pământ, ploaie cu găleata. Este păzit de teiul rămuros din curtea schitului. E linişte la Darvari. O linişte neobişnuită, dată fiind amplasarea sfântului lăcaş într-o zonă centrală a Bucureştiului gălăgios.

„Acest lucru de mână sau «rucodelie» (în limba slavonă, «rucodelie» înseamnă lucru de mână) are temeiuri patristice. În Pateric, este menţionat adesea acest termen. Părinţii patristici practicau acest lucru de mână pentru a-şi ocupa timpul liber cu muncă fizică şi cu lucrarea minţii, prin rugăciunea lui Hristos: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul»“, specifică părintele Andrei.
Şiragul de metanii i se înmânează călugărului, în timpul slujbei de tundere în monahism. Ele sunt „sabia“ sa spirituală, cu care luptă neîncetat împotriva duşmanului spiritual – diavolul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Content is protected !!