Cele 3 cuvinte care sunt atât de puternite că alungă tot răul! Răsunetul lor fac ca toate căpeteniile văzduhului să se cutremure!

Este vorba aici de harul Său, de energiile necreate. În acelaşi loc scripturistic, Domnul spune: “Dar v-am cunoscut că n-aveţi în voi dragostea lui Dumnezeu. Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi. Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi” (Ioan 5, 42-44).

Nevoia de slavă / har/ energie este una fundamentală pentru om. Cu ea se hrăneşte. Când ne slăvim pe noi înşine, e ca un soi de autofagie. Când căutăm slava de la oameni, e un soi de canibalism spiritual. Când, de obicei oarecum inconştient, o cerem de la diavol se cheamă că ne lăsăm posedaţi. Dar când o primim de la Dumnezeu este îndumnezeire.

***

Dumnezeu a creat persoane care-i să fie parteneri egali în iubire, care să fie împreună creatori cu El. Noi îi spunem Stăpân şi ne facem robi ai Săi şi asta ne ajută să ne “aşezăm” ontologic corect, să ocupăm poziţia care ni se cuvine. Căci din această postură, în mod paradoxal, noi devenim dumnezei, primind “împărăţia cea gătită pentru noi”. Ne facem pe noi înşine robi ca Dumnezeu să ne facă fii ai Săi.

Aceasta e mişcarea duhovnicească: te smereşti ca să poţi fi înălţat. Pentru că numai Domnul ştie cum să ne înalţe. Toată această smerire, lepădare a noastră în faţa Domnului, este spre a ne vindeca de ispita căutării în altă parte a slavei. Imediat ce suntem restauraţi, curăţiţi, îndreptaţi, luminaţi, primim slava ce ne îndumnezeieşte şi se face, la rându-i, în pântecele nostru (adică în centrul fiinţei noastre), “izvor de apă vie” din care se adapă şi alţii. De aceea, simpla prezenţă a unui om cu viaţă sfântă îi marchează şi-i ajută mult să se schimbe pe cei de lângă el.

***

Părintele Dumitru Stăniloaecomentează, în volumul 11 al Filocaliei româneşti: “Nu numai oamenii îl slăvesc pe Dumnezeu, ci şi Dumnezeu slăveşte pe sfinţii Săi. Propriu-zis, toată slava vine de la Dumnezeu. Oamenii o recunosc numai. Dar I-o recunosc când înţeleg mărimea iubitoare a faptelor Lui pentru noi, mărime simţită în noi. Însă atunci ne-am deschis noi înşine slavei Lui şi aşa I-o cunoaştem. Tot cultul, în special cel ortodox este doxologic, este o laudă a slavei lui Dumnezeu trăită de noi.

Toate rugăciunile le sfârşim cu «Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh». În aceasta nu e o cunoaştere rece, raţională, analogică a lui Dumnezeu, ci vibrantă, simţită, trăită. Simţim mărirea tainică, negrăită, infinită a lui Dumnezeu pătrunsă în noi. Îl trăim ca Persoană iubitoare. Căci nu poţi lăuda o natură inconştientă de procesele ei involuntare. Îl trăim în prezenţa Lui voită, cu credinţă, cu frică, cu dragoste.”

***

Domnul nu a primit “slavă de la oameni” (Ioan 5, 41), dar totuşi ceva a primit de la ei: a primit să fie pălmuit, bătut, scuipat, răstignit… Există un cuvânt, pe care l-am auzit şi eu la un ierarh al Bisericii noastre, care spune aşa: “Nu faptul că eşti scuipat e o problemă, ci în ce stare te găseşte acel scuipat.

Dacă scuipi peste o figurină de lut, când dai să ştergi scuipatul vei produce noroi. Dacă scuipatul cade peste un obiect de aur, când îl ştergi, nu faci decât să dai şi mai multă strălucire acestui metal preţios. Încât problema nu e că eşti scuipat de lume, ci cum te găseşte scuipatul: de lut sau de aur?”

Surse: Sfântul Ignatie Briancianinov, ”Cuvinte către cei care vor să se mântuiască”, Doxologia.ro

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Content is protected !!