Crucea căutată de mii de credincioși! Este leacul tuturor bolilor!

Crucea căutată de mii de credincioși! Este leacul tuturor bolilor!

În localitatea Sudiți, din Ialomița, pe drumul care duce la o mănăstire pierdută în mijlocul câmpului, există o cruce despre care se crede că ajută în vindecarea bolilor.

Satul ialomițean este renumit pentru numeroasele legende rurale care circulă pe ulițele sale. În acest loc pitoresc din țara noastră s-a împământenit ideea că o cruce ridicată la marginea satului ar putea videca boli sau, în limbaj popular, ar fi „cruce de leac”.

Din strada mare se desprinde un drum de asfalt care duce până la respectiva cruce. De acolo se formează o răspântie care poartă paşii călătorului în două zări. Crucea stă semeaţă, înconjurată de patru pereţi betonaţi, pe care au fost desenate chipuri de sfinţi, informează adevărul.ro.

Oamenii care locuiesc în zonă susţin faptul că această cruce este făcătoare de minuni, vindecând bolnavii. Ea ar fi fost ridicată de soldaţi în timpul celor două mari războaie mondiale, pentru ca puterea lui Dumnezeu să-i ferească de rău.

„Crucea asta am pomenit-o aici din moşi strămoşi. Da, face minuni şi vin foarte mulţi oameni să se închine la ea, mai ales atunci când sunt sărbători importante. Îi zice cruce de leac pentru că vindecă boli” declară pentru adevarul.ro Jana Cojocaru (69 de ani), o femeie a cărei gospodărie se află peste drum de crucea considerată ca având puteri vindecătoare.

Despre puterile crucii de a-i scăpa de boală pe cei căzuţi la pat ştie şi Marin Ignat (63 de ani). Omul a văzut cu ochii lui cum oamenii vin şi se închină cu ochii în lacrimi la crucea din Sudiţi.

„Părinte, eu păcate nu am. Nu am furat, nu am dat în cap la nimeni…”

De când a început postul, tot mai multe persoane se îndreaptă spre scaunul de spovedanie. Ceea ce e un lucru bun, pe de o parte. Pe de alta, ar fi bine să ne spovedim nu doar în cele patru posturi mari de peste an, ci ori de câte ori sufletul nostru are nevoie de acest al doilea botez, al pocăinţei, cum mai este numită spovedania.

Una dintre cele mai jenante şi delicate situaţii întâlnite de duhovnici în aceste posturi este aceea în care unii îşi încep mărturisirea cam aşa: „Părinte, eu păcate nu am. Nu am furat, nu am dat în cap la nimeni…”. După care, cel mai adesea, omul începe să vorbească fie despre problemele lui de sănătate, fie despre ce se mai întâmplă prin ţară sau în lume… orice, numai despre păcatele lui, nu.

Ca să nu mai pomenesc despre situaţia în care cel ce se „spovedeşte” începe să vorbească despre cât de multe rele fac cei din jurul său – vecini, rude, colegi etc. Cu alte cuvinte, în loc să mărturisească cele ce-i stau pe conştiinţă, taman la spovedanie face mai mari păcate, judecând pe alţii.

Cu ani în urmă, un ierarh s-a confruntat cu o situaţie mai puţin obişnuită. Ieşind la momentul cuvenit să împărtăşească poporul, de potir s-a apropiat o persoană purtând o cunună pe cap ce imita aura pe care o are Mântuitorul când e zugrăvit în icoane. „V-aţi spovedit?” – o întreabă arhiereul pe doamna respectivă. „Nu – răspunde ea – eu nu am păcate, sunt sfântă”. „Da?! Aşa deci…

Atunci mergeţi, vă rog, şi luaţi de acolo ce vi se dă (şi arhiereul indică spre anafură), căci din acest potir se împărtăşesc cei care au mai făcut şi păcate”. Plină de sine şi vădit mulţumită, doamna a plecat din faţa potirului. Cu înţelepciune şi spirit de prezenţă, arhiereul a găsit ieşirea dintr-o situaţie destul de delicată.

Câţi însă dintre cei ce se împărtăşesc nu vin la potir cu o astfel de atitudine? Sigur, nu toţi au probleme psihice şi nu-şi fabrică aure de carton pe care să le poarte cu inconştientă fudulie. Ne-am putea oare apropia de potir fără pocăinţă, fără zdrobire de inimă, fără a fi recunoscători lui Dumnezeu? Sau fără a avea măcar conştiinţa că nu avem nimic din toate acestea, că suntem împietriţi, fiind nevrednici de acest dumnezeiesc dar al Vieţii?

Pe undeva este (şi) vina noastră, a slujitorilor sfintelor altare, pentru situaţii precum cele de mai sus. În predici, în cateheze sau în diferite scrieri, prea mult se pune accent pe virtuţile morale şi prea puţin pe relaţia cu Dumnezeu Însuşi, pe trăirea unei vieţi în Hristos. Păcat nu înseamnă doar să ucizi, să furi, să minţi, să faci rău cuiva. Păcatul este tot ceea ce mă desparte sau ceea ce nu mă apropie de Dumnezeu.

Dacă, spre exemplu, în timpul liber stau şi mă tot uit la televizor sau pe internet, ori las radioul să meargă permanent în casă, cum voi putea eu să fiu cu mintea la Dumnezeu? Cu siguranţă voi deveni un om stăpânit de tot felul de gânduri şi de stări, un risipit şi un pătimaş. Deci unul dintre primele semne ale faptului că sunt păcătos este şi acela că mintea mea zboară într-una şi nu pot nici măcar câteva minute să o stăpânesc, ridicându-o la Dumnezeu.

Tot o evaluare edificatoare obţin atunci când mă uit în inima şi la faptele mele şi mă analizez câtă dragoste am eu pentru aproapele meu. De câte ori judec, mă mânii sau vorbesc despre slăbiciunile cuiva, tot de atâtea ori ucid pe fratele meu. Nu trebuie să-i dau în cap – ca să-l ucid e suficient să-l etichetez, să-l bârfesc sau să-l jignesc. Iată ce spune Domnul: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Content is protected !!