Cum să-L auzim pe Dumnezeu?

Îl ascultăm pe Dumnezeu ascultând inima noastră. Apoi, Dumnezeu ne vorbește prin aproapele. Când ne ceartă cineva, să știți că Dumnezeu vrea să ne spună ceva.

Dumnezeu ne vorbește prin necazuri. Dacă luăm orice necaz ca pe un cuvânt în fața lui Dumnezeu, Îl auzim.

Dumnezeu ne vorbește prin bucurii; Dumnezeu ne vorbește prin frumusețea lumii. Dumnezeu ne vorbește prin bunătatea mâncării, prin privirile semenilor noștri.

Dumnezeu ne vorbește prin multe. Cum să-L auzim? Făcând fapte bune. Ca să ne putem folosi de auzul duhovnicesc trebuie să facem bine. Acum, oameni buni, este o prigoană împotriva binelui cum n-a fost niciodată.

Dacă ați auzit alarmele de la mașinile din jurul nostru, claxoanele, picamerele, muzica din mașinile celor care circulă, din autobuze… e iadul, oameni buni, aceasta este anti-isihia, anti-liniștea. Sunt oameni credincioși care, când vin acasă, cum intră pe ușă dau drumul la radio, cum intră pe ușă dau drumul la televizor. De ce? Să nu fie liniște. De ce? Să nu-L auzim pe Dumnezeu. De ce? Că faptele lor erau ale întunericului și nu vreau să iasă la suprafață.

Deci, Îl auzim pe Dumnezeu făcând liniște. Ne rugăm și ne rugăm și ne rugăm, dar să mai și tăcem! Că zice Dumnezeu: ia, uită-te la acesta ce mă strigă, dar nu se oprește ca să-i dau.

Monahia Siluana Vlad

Extras din Meştesugul bucuriei – Cum dobândim bucuria deplină, ce nimeni n-o va lua de la noi , Ed. Agaton

Când mergem la spovedanie

Când mergem la spovedanie, intrăm în bolnița lui Hristos. Aici Însuși Dumnezeu este Doctorul, căci numai El poate să dea și să ia viața, să judece și să mângâie, să pedepsească și să ierte. Preotul este numai un martor și un împuternicit al lui Dumnezeu.

De aceea, drepți stând înaintea preotului, în chip văzut, și înaintea lui Însuși Hristos, în chip nevăzut, se cuvine să ne apropiem cu cutremur de taina cea mare a curățirii duhovnicești! Preotul ascultă spovedania, iar Dumnezeu o primește. Preotul va cerceta sufletul, iar Dumnezeu îl va tămădui. Preotul va arăta leacurile, iar Dumnezeu va săvârși minunea înnoirii duhovnicești.

Arhimandrit Serafim Alexiev

Extras din ”Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox”, trad. din limba bulgară de Valentin-Petre Lică, Ed. Predania, Bucureşti, 2010, pag. 100

Cum putem ajunge la o credinţă adevărată?

Există anumie trepte de credinţă – înaintăm de la mai puţină la mai multă credinţă, de la mai puţină la mai multă încredere şi această creştere poate fi infinită.

Cum putem ajunge la o credinţă adevărată, la acea credinţă care descoperă inimii, adevărata stare a omului?

Cuviosul Simeon Noul Teolog spune: „Împlinirea cu strictiţe a poruncilor Domnului ne desoperă neputinţele noastre.” Nu există o altă cale spre o credinţă adevărată. Doar forţându-ne spre îndeplinirea poruncilor Domnului, vom deprinde o credinţă puternică. Care va fi un fundament trainic pentru o viaţă duhovnicească adevărată. Credinţa care va duce la tămăduirea sufletului, la desăvârşirea personalităţii creştinului. O astfel de credinţă e chiar înaintea cunoaşterii, după cuvintele proorocului: ” Dacă nu credeţi, nu veţi sta în picioare” (Isaia 7,9).

De la o simplă încredere, credinţa se transformă într-o dăruire de sine fără nici o rezervă, în momentul în care între cei doi se va naşte dragostea. Adevărata credinţă şi adevăratul devotament care vin din dragoste nu au niciodată sfârşit,  este vorba de o perpetuă surpriză a „descoperirii” celuilalt, o mereu însetată dorinţă de cercetare a unicităţii persoanei lui.

Prin dreapta credinţă se realizează cunoaşterea lui Dumnezeu şi a adevărului său şi tot prin adevărata crdinţă ne ridicăm „la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4,13). Şi la starea desvârşită şi duhovnicească. Astfel, credinţa în Dumnezeu poate începe numai cu încrederea în mărturiile oamenilor care L-au cunoscut, au făcut experienţa prezenţei Lui şi s-au învrednicit de vederea feţei Lui. Aceasta înseamnă încrederea în mărturia experienţei, tăriei strămoşilor, a sfinţilor, a profeţilor, a Apostolilor.

În continuare, credinţa poate progresa în desoperirea şi cercetarea dragostei pe care o fac lucrările Sale, intervenţiile Sale, revelatoare în istorie, cuvântul Său care ne îndrumă spre adevăr.

De aceea, când biserica ne cheamă la adevărul său, ea nu ne propune anumite teze teoretice pe care trebuie să le acceptăm din principiu, ci ne cheamă la o relaţie personală cu Dumnezeu, la un mod anumit de viaţă, ne conduce progresiv la planul trăirii unei relaţii cu El. Acest mod de viaţă, care determină credinţa noastră, transformă existenţa cuiva în totalitatea ei dintr-o supravieţuire idealistă, egocentristă într-un eveniment de comuniune.

La Dumnezeu ajungem printr-un anumit mod de viaţă, nu printr-un fel anume de a gândi. Mod de viaţă e orice proces organic de creştere şi maturizare  – este, de exemplu, modul care constituie relaţia noastră cu mama şi cu tata. Începând cu alăptatul şi cu mângâierea, cu tandreţea şi cu purtarea de grijă şi până la comuniunea conştientă şi la acceptarea dragostei lor, în sufletl copilului creşte în tăcere şi pe nesimţite credinţa în mama şi tatăl său. Această relaţie nu are nevoie de dovezi raţionale, logice şi de validări teoretice. Numai în cazul în care relaţia însăşi e perturbată, realitatea vieţii se încearcă a fi înlocuită cu argumentele  gândirii.

Din cauza că relaţia dintre om şi Dumnezeu e perturbată de păcatele oamenilor, pentru mulţi dintre contemporanii noştri calea credinţei e calea luptei. Şi această cale se descoperă deseori prin nenorociri, boli, suferinţe, care sunt menite să ne tămădiască de încrederea exagerată în propriile puteri, de orbirea spirituală de care suferă majoritatea oamenilor contemporani.

”Creștinismul pe înțelesul tuturor”, Ed. Cuvântul ABC

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Content is protected !!