Dacă aşa de mult ne iubeşte Dumnezeu, de ce-i viaţa noastră aşa de necăjită? Arsenie Papacioc îți oferă răspunsul cutremurător! Adevărul:

Dacă aşa de mult ne iubeşte Dumnezeu, de ce-i viaţa noastră aşa de necăjită? Arsenie Papacioc îți oferă răspunsul cutremurător! Adevărul:

De ce L-a dat Dumnezeu pe Fiul Său, Iisus, spre jertfă “şi încă jertfă de cruce”?

Pentru că singurul grai care mai poate răzbi până la inima oamenilor s-a dovedit că nu mai rămâne altul, decât Jertfa Cuiva pentru ei. Când moare cineva pentru tine, pe acela nu-l poţi uita niciodată.

La începutul unuia dintre războaie ieşise o lege că poţi lipsi de la război dacă îţi găseşti un înlocuitor. Greu de găsit înlocuitor la moarte. Era undeva un om, cu o casă de copii, dar necredincios şi trebuia să plece la război. Când la plecare iată vine la el un tânăr şi-i spune: “Eu sunt singur, chiar dacă mor după mine nu plânge nimeni; merg eu în locul d-tale la război!” Şi s-a dus tânărul. După o oarecare vreme tânărul cade rănit de moarte şi cum ajunge acasă moare.

Mormântul său era mereu împodobit cu flori şi nimeni nu ştia cine i le pune, până când într-o noapte a fost găsit necredinciosul că-i ducea flori la mormânt.

– Bine, dar tu nu crezi în Dumnezeu!

– Ba acum cred, fiindcă numai Dumnezeu i-a putut da tânărului acestuia iubirea de mine şi de copiii mei, ca să meargă el în locul meu la moarte, şi asta numai Dumnezeu a mai făcut-o, când a trimis pe Fiul Său să moară în locul nostru!

Întrebarea:

Dacă aşa de mult ne iubeşte Dumnezeu, cum se face că viaţa noastră e aşa de apăsată de tot felul de încercări? Sau, punând întrebarea cu cuvintele Scripturii: De ce “pe cel ce-l iubeşte Dumnezeu îl ceartă, iar pe cine-l primeşte îl bate”? Cu alte cuvinte, dacă aşa de mult ne iubeşte Dumnezeu, de ce-i viaţa noastră aşa de necăjită?

– Fiindcă “pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri aşa sunt de departe judecăţile Mele de judecăţile voastre” (Psalmul 102, 12; Isaia 55, 8-9) – zice Domnul! O mică pildă: altfel sunt judecăţile unui tată care-şi ia la rost copiii, decât e socoteala copiilor. Dar când copiii vin la minte deplină, atunci înţeleg care a fost judecata tatălui lor când le-a dat bătaie.

Părintele Arsenie Boca

Extras din ”Cuvinte vii”, Ed. Charisma, Deva, 2006

 Părinte, am numai necazuri și am ajuns să nu mai suport nimic! Efectiv nu mai am lacrimi, de atâta amar! Să spui rugăciunea aceasta din 2 cuvinte! Ea curățește tot răul și ajută imediat:

Părinte, am numai necazuri și am ajuns să nu mai suport numic! Efectiv nu mai am lacrimi, de atâta amar! Să spui rugăciunea aceasta din 2 cuvinte! Ea curățește tot răul și ajută imediat:
Părinte, nu am lacrimi…

O femeie, cândva, i-a spus:

– Părinte, mă mânii foarte repede.

El i-a răspuns:

– Cum te cuprinde mânia, repetă „Doamne miluieşte”. Prin rugăciune se curăţă orice întinăciune.

La întrebarea unei fiice duhovniceşti cum să se roage, Stareţul şi-a făcut încetişor semnul crucii, s-a aplecat, atingând cu mâna dreaptă pământul şi a spus: „Roagă-te aşa. Roagă-te trupeşte şi Domnul îţi va trimite Harul Său în ajutor. Roagă-te ca Domnul să împărăţească în inima ta; atunci se va preumple de mare bucurie şi nici o tristeţe nu va putea să o neliniştească.” Altă dată sfătuia: „Roagă-te simplu: Doamne dăruieşte-mi Harul Tău! Dacă vă acoperă norul necazurilor, atunci rugaţi-vă: Doamne, dăruieşte-mi Harul Tău. Şi Domnul ne va izbăvi de primejdii”.

Odată, bătrânul vizitiu Timotei a căzut la picioarele Părintelui, faţa i s-a transfigurat de credinţă, umilinţă şi nădejde: „Părinte, pentru ca raza ta caldă să încălzească sufletul meu rece, pentru ca el să se aprindă în drumul spre cer…”. După această frază complicată el a spus simplu: „Părinte, nu am lacrimi”. Dar Stareţul, cu un zâmbet minunat, i s-a închinat şi i-a spus: „Nu este nimic, sufletul tău plânge, iar aceste lacrimi sunt mult mai preţioase decât cele trupeşti”.
(Starețul Nectarie de la Optina – http://altarulcredintei.md)
***

Necazurile sunt scrisori de la Dumnezeu

El este cel ce le îngăduie pentru ispăşirea unor păcate ale noastre. Niciodată să nu învinovăţim pe nimeni, ci totdeauna noi să ne socotim vinovaţi de ceea ce ni se întâmplă. Şi să nu ne mirăm.
Când vin necazurile peste noi, să le primim ca de la Dumnezeu. El este cel ce le îngăduie pentru ispăşirea unor păcate ale noastre. Niciodată să nu învinovăţim pe nimeni, ci totdeauna noi să ne socotim vinovaţi de ceea ce ni se întâmplă. Şi să nu ne mirăm.

De ce? Acel „de ce?” să ni-l impropriem şi să găsim răspunsul în propria noastră fiinţă. Dacă privim în jurul nostru la unele familii care au numai un singur copil voit, iar pe ceilalţi pe care i-au zămislit nu i-au dorit şi i-au avortat, observăm o nefericire şi o mulţime de necazuri, boli, certuri etc. În unele cazuri, chiar acel singur copil pe care l-au născut a ajuns să-i bată, să-i batjocorească pe proprii lui părinţi, provocându-le multă suferinţă şi lacrimi.
(Arhimandrit Ioachim Pârvulescu, Sfătuiri duhovnicești – repere morale pentru o viață practică creștin – ortodoxă – Doxologia.ro)

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Content is protected !!