Deochiul, un pericol foarte mare! Ce este, de fapt, și cum te poți apăra de el!

Deochiul, un pericol foarte mare! Ce este, de fapt, și cum te poți apăra de el!

Invidia, atunci când are şi răutate, poate pricinui rele. Acesta este deochiul. E o lucrare diavolească.

– Părinte, Biserica recunoaşte că deochiul este o lucrare diavolească?

– Da, există şi o rugăciune specială (stareţul accentua că numai preotul poate citi rugăciunea pentru deochi). Când cineva spune ceva cu invidie, atunci este „deochiat”.

– Părinte, mulţi cer „talismane” pentru prunci, ca să nu fie deochiţi. Este bine să poarte aşa ceva?

– Nu, nu este bine. Să spuneţi mamelor lor să le pună cruciuliţe.

-Părinte, dacă cineva laudă un lucru frumos și cei care l-au făcut primesc lauda cu un gând de mândrie și se pricinuiește un rău, acesta este deochi?

-Nu este deochi lucrul acesta. În cazul acesta lucrează legile duhovnicești.

Dumnezeu retrage harul Său de la om și atunci se pricinuiește pagubă. Deochiul există în cazuri rare. În mod special oamenii care au invidie și răutate – puțini sunt de aceștia – sunt cei care deochiază.

De pildă, o femeie vede un copilaș drăgălaș cu mama lui și spune cu răutate. ,,De ce n-am avut eu acest copil? De ce l-a dat Dumnezeu acesteia?”

Atunci copilașul acela poate păți rău; să nu poată dormi, să plângă, să se chinuiască, pentru că aceea a spus-o cu răutate. Și dacă copilul s-ar îmbolnăvi și ar muri, acea femeie ar simți bucurie în sineși. Altul vede un vițeluș, îl poftește, și îndată acela piere.

De multe ori însă se poate ca să se chinuiască copilul, dar să fie de vină mama lui. Adică se poate ca mama să fi văzut cândva un copil slab și să fi spus. ,,Ce copil e acesta? Ce schelet de copil!” Să se fi lăudat cu al ei și să judece pe cel străin.

Și ceea ce a spus cu răutate despre copilul străin, prinde la al ei. Apoi din pricina mamei se chinuiește fără să fie vinovat. Se topește sărmanul, ca să se pedepsească mama și să-și înțeleagă greșeala. Firește, copilul va fi mucenic. Judecățile lui Dumnezeu sunt abis.

Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos.

De multe ori auzim vorbindu-se despre „deochi”. „E deocheat săracu” se aude sporadic oridecâte ori cuiva îi e rău sau suferă de vreun atac sau vreun puseu de boală. Unii socotesc acest fenomen fiziologic uman a fi o simplă speculaţie populară, plină de convingeri oculte sau de superstiţii ante-creştine. Alţii, dimpotrivă cred că deochiul poate fi devastator pentru fiinţa umană, mai ales pentru fiinţele vulnerabile, copii, bătrâni sau bolnavi, putând aduce suferinţă şi chiar moarte celor vizaţi de el.

Credinţele populare, moştenite din vremuri imemoriale, infuzate de adevăruri universal umane sau de frici endemice, spaime ereditare, cutume păgâne sau deviaţii ale realităţilor credinţei, supravieţuiesc în sânul comunităţilor umane, mai ales în zonele rurale. Unele au fost asimilate şi creştinate de Biserică, mai ales la ritualul înmormântării, altele, în flagrant dezacord cu religia iubirii şi a învierii, au fost interzise ferm şi irevocabil de către Biserică, subzistând în vetrele familiale, la clacă sau în vorbele de duh ale bătrânelor satului.

Deci ce este deochiul şi mai ales dacă el există cu adevărat sau e doar expresia unei frici de privirea celuilalt care poate deveni duşmanul, mai ales atunci când ai de ce să te temi. Dacă privim cu atenţie slujbele şi mulţimea rugăciunilor Bisericii ortodoxe, atunci vom găsi în Molitfelnic şi o „rugăciune împotriva deochiului”. Aşadar, deochiul există şi este acea privire făcută cu răutate, invidie şi poftă de către oamenii răi, care poate aduce durere, ameţeală, suferinţă.

În ochi este aşadar o putere mai presus de înţelegerea noastră, care poate aduce lumină, zâmbet, poate molipsi fiinţa de bucurie şi pace sau, dimpotrivă, poate întuneca, slăbi, contamina sufletul de nefiinţă, poate aduce răutate şi suferinţă. Această putere care izvorăşte din suflet şi se manifestă în mod principal prin ochi este răspunzătoare şi de fenomenul hipnozei, care este folosit în varii scopuri, de la terapie psihologică la spionaj sau operaţiuni militare.

Prin ochi se realizează astfel un transfer de energie, o dăruire de sine a privitorului, care se manifestă în cel privit, ca o reminiscenţă a zilelor creaţiei sau ca o profeţie a veacului viitor. Acest adevăr îl arată şi Mântuitorul Hristos atunci când spune: „Luminătorul trupului este ochiul. Dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul va fi luminat, iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul va fi întunecat. Deci dacă lumina care este în tine este întuneric, atunci întunericul cu atât mai mult”. Ochiul aşadar este soarele trupului (sensul cuvântului „luminător”) nu doar reflectând, filtrând şi transmiţând lumina din afară, ci luminând el însuşi, dăruind viaţă trupului din viaţa lumii, pătrunzând în întunericul visceral şi risipind umbrele, ascunzimile şi obscuritatea din noi.

Rugăciunea din Molitfelnic, care doar confirmă o realitate prezentă în lume, vorbeşte despre „privirea cea rea şi nesăţioasă a ochilor făcători de rele”. Ochiul aşadar este oglinda sufletului, el transmite simţiri, idei, bunăvoinţă, iubire, ură, invidie, dorinţă de răzbunare, răutate, compasiune etc. Omul, privind universul din jurul său şi din sine, contaminează lumea cu propriul sine şi viceversa. Devine ceea ce priveşte şi dăruieşte ceea ce simte, schimbând hotarele lumii sale interioare şi fiind responsabil de lumina şi de întunericul din el şi din jurul lui.

Într-o dimensiune spirituală a vederii umane, totul contează, mai ales privirea care trebuie să umanizeze universul, să-l împodobească prin iubire şi să-l asume jertfelnic, pentru a-l purta pe altarul iubirii lui Dumnezeu. Poporul simplu a simţit această ţesătură spirituală a lumii, unde privirea descoperă sinele ascuns, unde căscatul nu e doar simptomul oboselii ci un transfer spiritual (de aceea unii creştini îşi fac cruce când cască) care aduce liniştea. În aceeaşi viziune, sughiţul ca mişcare a diafragmei a fost văzut ca o vulnerabilitate şi o luare în stăpânire a trupului de forţe nevăzute.

Sfântul Macarie cel Mare spunea că omul sfânt trebuie să devină numai privire, în felul heruvimilor, adică fiind mereu accesibil, primind în sine lumina de pretutindeni, având o plinătate, nu numai un punct de vedere, anulând în sine umbra şi devenind translucid la lumina necreată a lui Dumnezeu, într-o transparenţă a iubirii şi a dăruirii în care ruşinea, soaţă legitimă şi necesară a păcatului şi frica – începutul iubirii, îşi pierd dimensiunea pedagogică şi se transformă în îndrăzneală sfântă şi în iubire nebiruită.

Din această perspectivă, deochiul nu trebuie să ne înfricoşeze. Celor curaţi, toate le sunt curate. Vulnerabilitatea noastră la privirea (şi lucrarea) celorlalţi trebuie să fie un vehicol al jertfelniciei şi o asumare a vremelniciei acestui veac, un realism duhovnicesc al hotarelor necesare ale umanităţii. Şi chiar dacă vom suferi privire nesăţioasă, plină de invidie sau de răutate a unor oameni din jurul nostru, remediul sigur şi fără greş al oricărei boli de acest fel este rugăciunea profundă şi privirea curată la icoanele lui Dumnezeu, aşezate tainic de El în lume pentru a vedea frumuseţea Creatorului şi de a ne umple de sfinţenia Lui.

Sursa: doxologia.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Content is protected !!