Canonic, numai bărbatul, care este capul familiei, poate să dea divorţ de soţia sa. În schimb, femeia nu are voie niciodată să dea divorţ de bărbatul ei, chiar dacă el greşeşte cu alte femei. Ci ea trebuie să rabde, cu credinţa că Dumnezeu îl va întoarce pe soţ la căinţă.
Dacă viaţa ei şi a copiilor este în pericol, cum s-a spus, se poate despărţi temporar de soţ, cu condiţia să nu se mai recăsătorească, nici să cadă în desfrâu, ştiind că prima cununie religioasă este pe viaţă şi nimeni nu o poate dezlega, decât Dumnezeu prin moartea unuia din soţi.
Dacă soţul legitim se împacă cu soţia, ea trebuie să se reîntoarcă în familie, iar dacă nu, soţia trebuie să trăiască în curăţie până la moartea soţului. În caz că nu are peste 40-45 de ani, se poate recăsători, cu dezlegarea preotului ei, făcând canonul rânduit, aşa cum învaţă şi Sfânta Biserică.
Cei ce dau divorţ, bărbaţi şi femei, din motive omeneşti, necanonice (avere, beţie, lipsa serviciului etc.) şi se recăsătoresc a doua oară şi chiar a treia oară fac păcat de moarte, iar nunţile lor sunt necanonice, căci trăiesc în preadesfrânare.
Pentru aceasta, atât cei recăsătoriţi necanonic, cât şi preoţii care săvârşesc asemenea nunţi, se află sub canon şi vor da răspuns în faţa lui Dumnezeu, căci acceptă şi încurajează preadesfrânarea.
În asememea cazuri, cei vinovaţi trebuie să consulte pe episcopul locului şi nimic să nu facă fără dezlegarea şi aprobarea lui. Biserica interzice divorţul, din orice s-ar face, iar cei care totuşi divorţează necanonic trebuie ori să se împace, ori să trăiască în văduvie curată.
Biserica aprobă totuşi divorţul în următoarele cazuri: dacă unul din soţi a căzut în desfrânare şi dacă preotul nu reuşeşte să-i împace; dacă unul din soţi părăseşte Biserica şi se duce la secte şi nu mai vrea să revină; dacă unul dintre ei practică păcatul sodomiei sau este homosexual şi nu vrea să se pocăiască; dacă soţul îşi bate copiii şi atentează la viaţa soţiei; dacă unul din soţi devine ateu şi hulitor de Dumnezeu;
dacă unul din soţi nu vrea să dea naştere niciunui copil; dacă unul din soţi abandonează fără motiv familia şi pleacă definitiv în altă localitate sau ţară; dacă unul din soţi devine foarte violent şi periculos pentru viaţa familiei.
Sursa: Călăuză ortodoxă în familie şi societate, arhim. Ioanichie BĂLAN
Când te rogi la miezul nopţii, primești Duh Sfânt
O oră de rugăciune la miezul nopții valorează mai mult decât zece ore de rugăciune în timpul zilei. Dacă nu ne rugăm noaptea, atunci orele și zilele noastre trec fără a aduce vreo roadă. Dormi la miezul nopții? Atunci viața ta va fi mereu o viață nesigură. Existența ta este paralizată atunci când nu dedici miezul nopții rugăciunii, fiindcă nu primești Duh Sfânt.
Dumnezeu cunoaște și recunoaște rugăciunea de la miezul nopții, dar rugăciunea stabilă. Fie că te afli la chilie sau în afara mănăstirii, la miezul nopții trebuie să fii în fața lui Dumnezeu. Să știi că acest timp aparține lui Dumnezeu. Acest moment trebuie dedicat întâlnirii cu Dumnezeu, Care trebuie să devină Dumnezeul tău. Este momentul scării tale [vezi Fac. 28, 12].
La miezul nopții, Biserica priveghează și se luptă cu demonii, pentru că în acel moment aceștia îi ispitesc pe oameni și îi îndeamnă la diverse păcate sau chiar crime. În acest timp cei bolnavi suferă, iar păcătoșii se chinuiesc. În aceste ore, care sunt ore de liniște, Sfântul Duh îl luminează pe om, iar lui Dumnezeu Îi este drag să-I vorbească creatura Sa. Atunci putem deveni învingători.
În aceste ore și sfinții Bisericii noastre se închină și Îl slăvesc pe Dumnezeu Cel înviat. Cât de frumos se vorbește în Evanghelie și în Vechiul Testament, în special în Psalmi, despre Hristos Cel Înviat! În acel moment, Dumnezeu înviază «învingând moartea și izvorând viață». Dacă nu participăm la această întâlnire bisericească, nu vom putea simți compania, nu vom putea trăi comuniunea vieții bisericești în Hristos.
Așadar, scoală-te și tu cu o oră înainte sau măcar după miezul nopții, așează-te la rugăciune și vei vedea că Dumnezeu este sensibil și ușor de apropiat. De obicei, ne plângem că Dumnezeu este aspru, că nu ne răspunde la rugăciuni. În realitate, Dumnezeu este mai sensibil chiar și decât cea mai sensibilă creatură de pe pământ. Există însă anumite ore când poți să-I vorbești mult mai ușor.
De aceea, trebuie să-I înveți «obiceiurile». Unul dintre aceste obiceiuri este faptul că Îi place să vorbească cu oamenii la miezul nopții. Dacă Îi vorbești în acele momente, atunci te va ajuta oricând Îi vei cere ajutorul. Dacă însă nu-L vei căuta în acele momente, atunci vei rămâne neajutorat.
Și chiar dacă vei trece prin clipe extrem de fericite sau te vei afla în împrejurări extrem de plăcute sau vei avea gânduri extrem de frumoase, cu toate acestea nu-L vei avea pe Dumnezeu. Căci Dumnezeu în acele momente (la miezul nopții) se arată copiilor Săi și îi mângâie pe sfinții Săi. În acele momente, pe jertfelnicul ceresc se consumă arderea de tot, iar sfinții simt comuniunea cu credincioșii și îi așteaptă să se bucure alături de ei.
Biserica noastră nu a încetat să sublinieze importanța momentului de la miezul nopții. Drept dovadă a și compus slujba miezonopticii. Cine se roagă la miezul nopții, își face viața ușoară, întrucât milostivul Dumnezeu așteaptă să ne întâlnim și nu ne lasă să obosim degeaba, așa cum credem uneori.
Privegherea ne oferă acel sentiment de bucurie, fiindcă nu reprezintă doar o încordare a năzuințelor noastre, o păcăleală a propriei persoane, ci o întâlnire reală cu Dumnezeu sau cel puțin un foc aprins pe care îl simt, o ardere de tot, o jertfă fără de prihană înaintea lui Dumnezeu. Se pune însă întrebarea: cum trebuie să stăm în fața lui Dumnezeu în timpul privegherii?
Desigur, atunci când suntem pe cale să începem privegherea, ni se face somn, ne cuprinde brusc lenea, necredința, deznădejdea, avem impresia că suntem pierduți, că nu am făcut și nici nu vom face nimic bun în viață. Acestea sunt sentimentele care ne încearcă atunci când începem să priveghem.
De pildă, se poate ca un monah de șaptezeci de ani să nu fi început să-și facă liturghia (canonul), în sensul ascetic al cuvântului, pentru că probabil s-a obișnuit ca mai întâi să doarmă pe săturate și apoi să se scoale la rugăciune. Sau poate că unii cred că canonul este ceva formal: înseamnă să faci patru sute de metanii, să citești puțin și gata.
Decât deloc, e bun și atât, măcar îmi amintește de Dumnezeu. Însă nu e suficient. Privegherea trebuie făcută așa cum cere Biserica și așa cum ne este mai de folos în vederea întâlnirii cu Dumnezeu.
Sursa: www.pemptousia.ro.