Spuneau maicile din Mănăstirile Văratec şi Agapia că părintele Nicodim era un om de rugăciune. Se ruga în chilie cu mâinile înălţate spre cer, se ruga în biserică, se ruga pe cale, se ruga în pădure, permanent slăvea pe Dumnezeu. După ce-şi termina rugăciunea, deschidea uşa chiliei şi vorbea cu oamenii, spovedind şi mângâind pe toţi. Uneori, faţa lui era luminată de darul rugăciunii şi de bucuria Duhului Sfânt.
Acest renumit duhovnic era foarte râvnitor pentru mântuirea celor ce veneau la el. Pe toţi îi primea cu dragoste, îi mărturisea cu atenţie şi îi sfătuia cu înţelepciune, căci era statornic şi hotărât în cuvânt şi niciodată nu se schimba. Făcea totul să salveze sufletul omului.
Odată, a venit la părintele un om tulburat şi i-a spus:
– Părinte, au venit peste mine multe necazuri şi nu le mai pot răbda. Dă-mi un cuvânt de folos.
– Nu te tulbura, frate, a zis bătrânul. Vezi scârbele acestea? Iată, pe aici a păşit Hristos. Pe aici au trecut Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli, sfinţii mucenici şi toţi părinţii. Pe aici se cade să trecem şi noi, cei care urmăm lui Hristos. Că nu este altă cale de mântuire. Nu putem dobândi bucuria mântuirii, până nu gustăm mai întâi din paharul suferinţei şi al necazurilor vieţii.
Într-o zi, a venit la părintele Nicodim o femeie să se spovedească, iar el i-a spus:
– Citeşte cu atenţie această carte, notează păcatele pe care le-ai făcut, apoi stai în genunchi înaintea sfintelor icoane şi le repetă de şapte ori cu căinţă şi cu lacrimi. După aceea, vino să te mărturisesc. Că precum Neeman Sirianul s-a afundat de şapte ori în apa Iordanului (IV Regi 5, 10) şi s-a curăţat de lepră, aşa şi noi se cade să ne căim din inimă, ca să ne spele Dumnezeu de lepra păcatelor.
Iar pentru sfânta rugăciune învăţa:
– Fraţilor, să ne rugăm neîncetat, cu luare-aminte şi cu atenţie. Să nu lăsăm mintea să hoinărească în timpul rugăciunii. Că la ce te gândeşti, la aceea te şi închini, şi rugăciunea se preface în păcat, că te închini idolilor din minte, iar nu lui Hristos. Deci, să cerem ajutorul lui Dumnezeu, ca să ne putem ruga cum trebuie. Iar dacă gândurile noastre fug, să le întoarcem înapoi, precum îşi întoarce ciobanul oile ce fug din turmă.
Părintele Ioanichie Bălan
Extras din „Patericul românesc”, Ed. Mănăstirea Sihăstria, pag. 656-657
Sursa: ganduridinierusalim.com
De ce este bine să împărtășim copiii cât mai des
De ce este bine să împărtășim copiii cât mai des! După ce vei citi asta vei înțele multe!:
Harul împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului este neobişnuit: el întoarce, vindecă şi întăreşte copilul trupeşte şi duhovniceşte. Împărtăşirea cât mai deasă este zălogul sănătăţii lui trupeşti şi sufleteşti.
Un medic mărturisea că recurgea rar la ajutorul medicamentelor în cazul copiilor care erau des împărtăşiţi. Asupra acestor copii legea moştenirii însuşirilor rele nu are nici o putere. E. Poseleanin vorbeşte despre nişte părinţi care aveau motive serioase să se teamă că defectele lor vor fi moştenite de copil. Pentru a împiedica transmiterea lor, după sfatul duhovnicului, ei împărtăşeau pruncul în fiecare duminică. Astfel, acesta a crescut complet sănătos.
Uneori, de Taina Euharistiei se leagă întâmplări de vindecare miraculoasă a copiilor. Astfel, unul dintre marii învăţători ai Bisericii, Sfântul Andrei Criteanul, în copilărie, nu a vorbit mult timp. După o rugăciune fierbinte a părinţilor pentru însănătoşirea copilului, în momentul împărtăşirii lui cu Sfintele Taine, legăturile limbii s-au rupt.
Episcopul Teofan Zăvorâtul a observat că în ziua când sunt împărtăşiţi copiii sunt mai liniştiţi. Câteodată chiar sunt plini de bucurie duhovnicească şi sunt gata să îmbrăţişeze pe oricine.
După rânduiala Bisericii, începând de la vârsta de patru ani pruncul nu trebuie să mănânce şi să bea nimic dimineaţa, până la Sfânta Împărtăşanie.
Din N. E. Pestov, Cum să ne creștem copiii: calea spre desăvârșita bucurie.
***
Lăsaţi copiii să vină la Sfânta Împărtăşanie
De mânuţă cu copiii şi pe mâna lor, temători în păcatele noastre şi îndrăzneţi în sfinţenia lor, ne apropiem de Sfântul Potir. Pedagogia lumii e blocată undeva, în trafic. Micuţul Dumnezeu este sărutat şi îmbrăţişat de guriţele copiilor, în triluri viu colorate. Ochii lor sunt ca întinderea mărilor liniştite, se văd toate ţărmurile Cerului, ca din altarul Corabiei. Din croazieră, în drum spre lume. Copiii au fost spălaţi, s-au îmbrăcat, s-au bucurat, s-au jucat, s-au îndulcit dintr-o singură linguriţă de Trup şi Sânge! În trafic, acelaşi blocaj. Se claxonează disperant despre parenting.
Tainele lumii se descriu prin arte, iar sentimentul tainei, dintr-o curată necunoaştere, îl percepem simplu. Constantin Brâncuşi vorbeşte despre un sentiment al jocului şi al copilăriei în simţirea artei şi a tainelor sale. Taina Sfintei Împărtăşanii, ca de altfel toate Tainele Bisericii, se află deasupra ştiinţelor şi artelor. Este foarte bine că nu intră în algoritmi ai logos-ului omenesc.