O bucățică de anaforă a mântuit-o! O poveste minunată a zilelor noastre despre puterea acestui dar bisericesc

O bucățică de anaforă a mântuit-o! O poveste minunată a zilelor noastre despre puterea acestui dar bisericesc

Istorioara pe care am să v-o povestesc este adevărată, cu toate datele greu de crezut pe care le conține. S-a petrecut la începutul lui Decembrie 2007. Preocupările și grijile vieții de zi cu zi m-au doborât în acea vreme, dar mai ales niște probleme familiale mi-au pricinuit o mare supărare.

Ca să mă consolez, îmi spuneam că viața le are și pe acestea. Însă ceea ce am simțit în acea dimineață a fost pentru mine – așa gândeam eu – decisiv.

Din ziua precedentă avea niște restanțe de rezolvat și mai ales economice, care mi-au pricinuit multă supărare și m-au stresat mult. Am mers la casieria personalul de serviciu unde lucrez și am scos suma unui împrumut de 20.000 euro, pentru a achita datoria la banca, care-mi scosese la licitație casa de la țară și voiau să-i pună sechestru.

Eram foarte mâhnită, pentru că această casă s-a făcut cu multă trudă și în fiecare vară mergeam acolo cu copii și ne petreceam concediul.

Nu voiam sub nici un motiv s-o pierd, deși financiar eram într-o situație dificilă, căci mă bazam numai pe salariul ce-l aveam. În cele din urmă am cerut acest împrumut, pentru care îmi țineau lunar 250 euro din salariu.

De îndată ce am luat banii numerar, am mers la bancă și am trimis 6.000 euro la un unchi, care s-a pus garant ca să nu-mi confiște casa, iar ceilalți 14.000 voiam să-i pun într-un cont în bancă, pe care încă nu-l aveam. Dar până să termin toate formalitățile, banca a închis.

Și astfel m-am gândit să las banii, cu toate hârtiile așa cum erau, în mașină, în buzunarul de la ușa șoferului. Cine să umble acolo? De altfel, dis-de-dimineață aveam să merg să-i depun. Niciodată nu am pierdut ceva din mașină.

Am pus așadar banii și hârtiile într-un plic din cele ale serviciilor publice, în care casierița ne dădea salariul în fiecare lună. Deși nu eram de acord cu aceste plicuri, considerând modul acesta învechit, totuși eu le păstram pentru a le folosi la nevoie. Poate vă obosesc cu aceste amănunte, însă veți vedea mai departe de ce le menționez.

În acea dimineață am pornit să merg la bancă pentru a depune banii. De obicei parcam mașina la parterul blocului unde locuiam, însă în acea seară am parcat-o puțin mai departe de bloc, pentru că cineva îmi ocupase locul meu de parcare.

Am mers acolo unde o parcasem de cu seară, într-un loc sigur, însă mașina nicăieri. Când am văzut, mi s-au tăiat picioarele. Nu era cu putință. Nimeni dintre vecini nu s-a plâns vreodată de furturi. Era un loc liniștit. Eram gata să înnebunesc.

Nu era numai mașina pe care o pierdusem – cum să merg la serviciu, cum să-l duc pe fiul meu la școală, nu avem nici bani ca să cumpăr altă mașină -, dar erau și cei 14.000 euro pe care-i lăsasem în ea. Eram gata să-mi pierd mințile.

Pe lângă aceasta și casa aveam s-o pierd, de vreme ce nu apucasem să depun banii în bancă. Și banii și mașina și cei 250 de euro reținuți din salariu pentru acest împrumut.

Mă pierdusem cu totul, nu puteam respira și mă îngălbenisem. M-am întors acasă și m-am așezat pe un scaun amorțită cu totul. Acum ce să fac? Sun imediat la 100 și declar furtul.

– Ce să vă spun, doamnă, mi-a răspuns de la celălalt capăt polițistul. În Atena, în fiecare zi, se fură 100 de mașini. Vom da datele la mașinile de patrulare și dacă sunteți norocoasă… Mergeți și la secția de poliție și faceți reclamație.

Toate erau negre… Merg la secția de poliție din zona noastră și acolo aceleași cuvinte. Un tânăr polițist mi-a adus o sticlă cu apă – cum m-o fi văzut tânărul? – și mi-a spus:

– Liniștiți-vă! Poate o veți găsi…

M-am întors acasă și așteptam. Am început să mă gândesc la cele întâmplate. „Cum s-a întâmplat asta? De ce să-mi dea Dumnezeu o astfel de încercare?”. Atunci mi-a venit în minte un cuvânt, pe care mi l-a spus un stareț cuvios, când am mers să mă spovedesc. În acea vreme eram foarte mâhnită și neliniștită pentru copiii mei, pentru viața mea… Plângeam și vorbeam… Atunci bătrânul mi-a spus:

– Nu plânge! Dumnezeu ne dă încercările cu un anumit scop. El este Părintele nostru și Își iubește copiii. Vrea binele nostru și de aceea trebuie să avem încredere în El. Are motive, de vreme ce le trimite pe toate acestea. Nu plânge! Este păcat, căci astfel arăți că nu ai încredere în El. Să-ți faci rugăciunea ta și să te lași cu încredere în voia Sa.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Content is protected !!