Într-un sat, un țăran și femeia sa aveau grijă de mica lor grădină. Omul se tot plângea și zicea:
– Of, Adame, de ce ai greșit, că de nu ai fi greșit tu, n-ar mai fi trebuit ca astăzi noi să ne câștigăm pâinea în sudoarea frunții!
Într-o zi, trecând pe lângă casa lui un boier îi aude plânsul, vine către el și-i zice:
– De ce te plângi, omule?
Iar omul nostru îi spune plânsul său.
Boierul, atunci, îi face omului nostru o invitație la masa sa. Vine omul nostru împreună cu soția la masa boierului – o masă deosebit de îmbelșugată, cu tot felul de bunătăți.
Zice boierul:
– Din toate aceste bunătăți puteți mânca, dar pe acest vas din mijlocul mesei să nu-l deschideți!
Și boierul plecă.
Plini de curiozitate, cei doi se gândeau numai la vasul cu pricina.
– Ce-o fi în vasul acesta? zice femeia. Hai să vedem!
– Cum să vedem, măi femeie? Ai auzit ce-a zis boierul, că nu avem voie.
Nu trecu mult timp, că iarăși zise femeia:
– Hai, bărbate, să ne uităm, dacă nu vrei înseamnă că nu mă iubești.
– Bine, femeie, zise omul.
Nu ridică femeia bine capacul de la vasul de pe masă, că din el a și ieșit un șoricel.
Procese de conștiință pentru cei doi, că vai ce-i vor spune boierului când acesta se va întoarce.
Se întoarce boierul, vede vasul desfăcut și zice:
-Tot felul de bunătăți v-am pus înainte și o singură poruncă v-am dat, dar n-ați îndeplinit-o. Așadar, nu mai dați vina pe Adam, pentru că oricare dintre noi ar fi făcut la fel.
Domnul a făgăduit că va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor şi, iată, este
Trecerea de la deznădejdea în care ne aruncă păcatul la Bucuria cea Mare adusă de Fiul lui Dumnezeu făcut Om se face prin moarte: moartea păcatului şi a plăcerii în care ne înglodează. Şi mulţi se tem de această moarte şi nu cred că sufletul care se uneşte cu harul prin lepădarea de păcat, în felul în care ne învaţă şi ne ajută Dumnezeu în Biserica Lui, trăieşte o adevărată înviere.
Domnul a făgăduit că va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor şi, iată, este! Vine cu noi pretutindeni, ne aşteaptă oricât de mult am ocoli şi rătăci, ne susţine şi ne luminează chiar şi în nebuniile pe care le socotim în alergarea după plăceri şi fericiri străine ca să ne fie aproape la ceas de durere, când toţi şi toate ne părăsesc sau se întorc împotriva noastră. Să fie aproape ca, de vom voi, să ne spele, să ne panseze rănile, să ne vindece şi să ne dea veşmântul bucuriei Sale!
Domnul aude orice suspin şi vine degrabă la oricine Îl cheamă. Cei ce nu-I văd încă prezenţa şi nu-I simt încă mângâierea, sunt cei ce nu se îndură să-şi vină în sine şi să se întoarcă în casa Tatălui şi se supără pe Dumnezeu că nu-l convinge pe stăpânul porcilor din parabolă să le astâmpere foamea de bucurie cu acele amărâte de roşcove.
Dar rugăciunea permanentă, gândul permanent la Dumnezeu, face ca harul Lui să coboare în cotidianul nostru şi să transforme toate cu prezenţa Lui! Şi când nu o vom simţi, vom şti că El e acolo, aşa cum soarele e acolo, dincolo de nori, când e vremea rea! Atunci vom purta tristeţea sau durerea ca pe o chemare la şi mai intensă rugăciune.
Monahia Siluana Vlad
Extras din ”Gânduri din încredinţare”, Ed. Doxologia, Iaşi, 2012, pag. 38-39