Părintele Arsenie Papacioc: „Mai întâi de toate, sunt convins că, oriunde am fi, suntem cu voia lui Dumnezeu” Nimic nu este întâmplător în viață nici măcar atunci când suntem în suferințe și necazuri!

Părintele Arsenie Papacioc: „Mai întâi de toate, sunt convins că, oriunde am fi, suntem cu voia lui Dumnezeu” Nimic nu este întâmplător în viață nici măcar atunci când suntem în suferințe și necazuri!

Mai întâi de toate, sunt convins că, oriunde am fi, suntem cu voia lui Dumnezeu, nu suntem fără voia lui Dumnezeu. Eu mă lupt din răsputeri să-mi întipăresc în ființa mea că nu se poate face nimic fără Dumnezeu. Nu există nimic la întâmplare, dacă spune că „nu se mișcă fir de păr fără voia Mea”, și dacă acolo unde te găsești ai reușit să faci o unitate creștină, să ai o mulțumire sufletească, considerând că suntem oameni de conștiință, atunci nu poți să părăsești locul, și nu poți să zici că Dumnezeu nu te-a ajutat. Pentru că toți suntem nepregătiți, oriunde am fi, doar cu harul lui Dumnezeu facem ce facem. Este o fugă de Dumnezeu, când lumea se desprinde de locul în care luptă. Dacă ar înțelege că nu face nimic fără voia lui Dumnezeu, ar fi mult mai prezenți, s-ar simți foarte bine, chiar în suferință, chiar pe cruce.

Este, de asemenea, o greșeală, să fugi de propria suferință. Niciodată nu te poți elibera cu adevărat, decât atunci când lupți, când ești prezent pe cruce. Și s-o accepți cât se poate mai mult, mai desăvârșit, precum Mântuitorul a acceptat-o.

Sursa: Ne vorbește Părintele Arsenie, ediția a 2-a, vol. 3, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, pag. 29-30.

O suferinta nu si-a atins scopul, daca este data ca o terapie, ca sa zic asa, daca tu n-ai iesit cu un folos din ea. Sa nu credeti ca Dumnezeu sta cu satarul in mana, sa ne pandeasca: ai gresit, tac. Nu! Mai intai mult s-ar usura in viata duhovniceasca, oamenii, daca ar sti cat de mult ne iubeste Dumnezeu. Adica, cum spune si Origen: Dumnezeu ne iubeste mai mult decat ne uraste dracul.

Dar, o consecinta tot trebuie sa fie ca omul sa se intelepteasca cu orice chip. Sunt atat de neinsemnate suferintele de aici fata de ce va ni se descoperi noua – cum zice si Sfantul Apostol Pavel. Dumnezeu ne atrage atentia prin o boala, prin te miri ce, ca sa fi mai bun, pentru ca oricat ai fi de bun nu esti destul de bun. Pentru ca in afara de pacatele pe care le cunoastem, si sunt consemnate, le dibuim, mai sunt o serie intreaga de pacate care nu se stiu de lume, si se numesc pacatele lipsirii – adica binele pe care il poti face si nu-l faci. Atatea ocazii ai avut sa faci binele si nu l-ai facut. Ei, aceasta este deja o stare de pacat care te incarca. Adica lipsa de perfectiune.

Dragii mei, viaţa creştină pe care trebuie s o ducă toţi, este să te pui tu la punct! Oamenii, egoişti, văd lucrurile numai în jurul lor, asta este o mare greşeală în ce priveşte orientarea pe care trebuie să o avem noi toţi, că nu suntem creaţi numai pentru noi înşine. Cum spun marii teologi: omul este singura verigă de legătură posibilă între Dumnezeu şi creaţie; i s a dat această grozav de mare răspundere, să supravegheze soarta creaţiei. Când zicem creaţie se înţeleg Scaunele, Domniile, Începătoriile, Arhanghelii, Serafimii, Îngerii, toată creaţia; pentru că omul este singurul făcut de Dumnezeu în creaţie care poate să urce până la El. Şi atunci vă daţi seama că noi nu suntem născuţi ca microcosmos în macrocosmos, numai pentru noi. Noi reprezentăm, chiar din punctul acesta fiziologic, o lume întreagă; fiecare cu funcţia lui, dar într o perfectă unitate.

De aceea Mântuitorul a pus în centrul educaţiei creştine învăţătura “să iubiţi pe vrăjmaşi”. Să iubeşti pe vrăjmaş! Vă daţi seama, starea de imperfecţiune, de “tăvăleală” în care trăieşte acuma lumea? Să iubeşti pe vrăjmaş… omul nu poate să înţeleagă. Lasă că nici nu s a interesat, numai în literatură ştie că trebuie să iubeşti pe vrăjmaş, dar n a încercat nimeni şi totuşi aceasta este o poruncă posibilă, adică nu e nimic utopic aici. De ce trebuie să l iubim pe vrăjmaş? Pentru că numai aşa te poţi elibera! De ce a creat Dumnezeu cap, inimă şi degetul ăsta mic? Le a creat ca să fim într o mare unitate, fiecare cu funcţia lui indispensabilă, aşa suntem şi noi cu ceilalţi, nu suntem rupţi de ei. E şi nobilă mişcarea aceasta, să suferi pentru o lume întreagă, aşa cum Mântuitorul a făcut o.

Deci orientându ne pe această coordonată om – Dumnezeu, noi trebuie să răspundem de soarta creaţiei. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile tale păcate.

Părintele Arsenie Papacioc

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Content is protected !!