Nu după mult timp intră o femeie să se roage, care venise de cu seară la mănăstire. N-o cunoşteam. Se ruga încet pe la toate icoanele si făcea mereu metanii.
Nu stia că mai este cineva în biserică, căci era întuneric, fiind timp de iarnă. Văzând eu că se roagă atât de stăruitor, m-am uitat prin sfintele usi să văd cine se roagă cu atâta credintă.
Femeia stătea în genunchi în mijlocul bisericii, cu mâinile ridicate în sus si zicea din toată inima aceste cuvinte: ”Doamne, nu mă lăsa! Doamne, nu mă lăsa!”
…Atunci am văzut o lumină gălbuie în jurul capului ei si m-am înspăimântat. Apoi femeia a căzut cu fata la pământ si se ruga fără glas.
Raza de lumină de deasupra ei se făcea tot mai mare si se ridica deasupra capului. După putin timp lumina s-a stins încet, iar femeia s-a ridicat si a iesit din biserică. Era o femeie de la tară.
…Iată deci cine are darul rugăciunii! Iată că mirenii ne întrec pe noi, călugării! Eu făceam proscomidia si de mare emotie am început a plânge cu copia în mână. Numai Dumnezeu stie câti alesi are în această lume!”
Un om l-a intrebat pe duhovnicul sau:
– Parinte, as vrea sa fiu un bun crestin, sa am o viata fara pacate. Ce trebuie sa fac mai intai, ce este cel mai important?
– O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, daca ai o gradina in care plantezi tot felul de flori frumoase, astepti ca ele sa creasca? Asa, fara sa fac inimic, or sa rasara?
– Nu, parinte, trebuie sa le ud …
– Dar daca le uzi si atat, vor creste ele mari si frumoase?
– Nu, parinte, trebuie si sa muncesc, sa am grija de ele, sa nu fie distruse de buruieni …
– Dar daca le dai toate acestea, si nu vor avea lumina, pot ele sa creasca?
– In nici un caz, parinte, atunci toata munca mea nu-si are rostul, florile nu
vor creste niciodata.
– Acum ai inteles, fiule?! Sufletul nostru este asemenea unei gradini, in sunt semanate cele mai frumoase flori: dragostea, credinta, bunatatea, cumpat omenia… Noi insa trebuie sa avem grija de aceasta gradina din sufletul nostru, ca tot ce este acolo sa infloreasca. Doar astfel sufletul omului se umple de frumusete.
Ce trebuie sa facem pentru toate acestea? Sa avem grija ca buruienile pacatelor sa nu prinda radacini in suflet, sa veghem mereu ca raul sa nu se cuibareasca in noi fiindca, odata intrat, este foarte greu sa-1 mai scoti.
Si ce mai trebuie sa facem pentru gradina sufletului? Sa o udam mereu cu apa datatoare de viata, care este rugaciunea.
Dar ele tot n-ar creste, daca nu le-ar incalzi pe toate lumina binefacatoare dragostei dumnezeiesti. Si unde ar putea gasi sufletele noastre mai multa caldura si lumina dumnezeiasca, daca nu in Biserica?!
E, poti tu sa-mi spui, fiule, ce este mai important? Toate sunt importante.Fii mereu atent la sufletul tau, ai grija de el, fiindca atunci si Dumnezeu te va ajuta.Doar asa, prin munca noastra si cu ajutorul Domnului, florile minunate sufletele noastre, adica dragostea, credinta si toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a daruit, vor creste nestingherite, iar viata ni se va umple de fericire.
„Toate lucrurile ne-au fost incredintate noua
si noi acestora. ”
( Sfantul Ioan Gura de Aur