– Părinte, cum să înțelegem cuvântul din Sfânta Evanghelie: Dacă ochiul tău cel drept te smintește, scoate-l… căci mai de folos îți este să piară unul din mădularele tale decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă?
– Ei! Nu interpreta chiar la propriu! Nu trebuie să-ți scoți ochii, ci să închizi ochii, ca să nu mai ai prilej să judeci. Mântuitorul a vorbit la figurat: însă chiar dacă faci lucrul acesta, nu săvârșești o greșeală. Dar cine-și scoate ochiul? Se zice despre Sfântul Apostol Ioan că era apostolul iubit de Hristos, dar credeți că pe ceilalți apostoli nu-i iubea? Îi iubea! Dar ce se întâmplă? Sfântul Apostol Ioan avea o mare capacitate de a se lasă iubit.
– Ce ne puteți spune despre pocăința făcută cu bucurie și de pocăința făcută cu o oarecare întristare a inimii, cu frică de Dumnezeu și de moarte?
– Dragii mei! Nu este un motiv de întristare când avem pe Dumnezeu ca salvator, când ne poate ierta de toate păcatele noastre! Nu există! Dar, dacă este vorba de o căință, că eu am greșit și am supărat bunătatea lui Dumnezeu, este plăcută căința ta. Pentru că orice om care a greșit se căiește. Dar nu se căiește: „Ha, ha, ha!”, ci se căiește cu lacrimi! Cine îndrăznește să spună că nu a greșit? Care dintre voi poate să arunce cu piatra că nu a greșit? Toți au greșit! Dar, greșeala, ca să fie îndreptată, are nevoie de căință! Te căiești și te bucuri! Te bucuri pe undeva în tine că ți-a trimis Dumnezeu pocăința în dar. Știți cum e? Noi nu avem siguranța că ne-o primește! Avem numai nădejdea că ne-o primește! Numai catolicii spun că ei sunt siguri de mântuire. Eu nu sunt sigur de mântuire, dar nădăjduiesc!
– Sunt părinți și frați care sunt obișnuiți să facă un anumit număr de acatiste sau paraclise și care se simț obsedați dacă nu le-au citit, indiferent cum. Cum să procedăm și cum să trăim noi înșine acest canon de mănăstire că totuși să și împlinim, să nu fie o lenevire din partea noastră, dar în același timp să avem și trezvie, o conștiință trează?
– „Mi-am făcut canonul! Acum dă-mi Doamne ce-am făcut!” Nu, dragii mei! Trebuie să avem o permanență trezvie! Canonul este obligația călugărului. Dar dacă ascultarea este de durată și a luat posibilitatea de a face canonul, este mai mare ascultarea, tăierea voii, decât canonul.
Uite, că să mă înțelegeți, vă dau un exemplu. S-a însurat un băiat cu o față, Nicu cu Ioana. Și după nuntă Ioana a trecut la bucătărie și Nicu s-a dus la lucru. Și fata a afumat mâncarea. „Aoleu! Ce-o să zică Nicu?” Se perpelea, săraca! „O să mă certe: «Nici atâta n-ai învățat?»” Ea, conștiincioasă, mititica. Și a venit Nicu: „Dragă Nicule, iartă-mă, am afumat mâncarea!” „Lasă, dragă, nu mă interesează! Dar de ce nu te-ai gândit la mine toată ziua? Asta mă interesa pe mine!“
Și-o să ne întrebe pe noi Dumnezeu: „Eu v-am făcut și v-am înzestrat cu atâtea haruri, cu pază mare, îngeri păzitori. Cerurile erau în mâna voastră. Dumnezei după har puteați să fiți, de ce nu va gândeați și la Mine? De ce va împrăștiați? De ce la lucrurile lumii va gândeați și la Mine nu?”
Sursa: Ne vorbeste Parintele Arsenie, II.