Pr. Arsenie Boca: ”Destinul omului nu se desfăşoară influenţat numai de factori materiali şi biologici sau de voinţa proprie, ori a celorlalţi oameni! Destinul omului se…”

Pr. Arsenie Boca: ”Destinul omului nu se desfăşoară influenţat numai de factori materiali şi biologici sau de voinţa proprie, ori a celorlalţi oameni! Destinul omului se…”

Omul în întregimea lui are a doua însemnătate după Dumnezeu; un singur suflet e mai de preţ decât toată materia acestei lumi. Omul nu e o făptură închisă în lumea de aici.

El nu se mulţumeşte numai să creadă în existenţa unei lumi nevăzute (cum face omul protestant) sau să deducă cu mintea existenţa ei din lumea sensibilă, văzută, (cum face teologul catolic), ci urmăreşte să se afle într-o legătură cu ea (cu lumea nevăzută).

Dar chiar dacă n-ar urmări aceasta, el suferă o necontenită înrâurire de la acea lume (nevăzută), chiar când nu are o cunoştinţă actuală a acelui fapt.

Destinul omului nu se desfăşoară influenţat numai de factori materiali şi biologici sau cârmuit numai de voinţa proprie, ori a celorlalţi oameni, ci asupra lui stau aplecate în fiecare clipă puterile cerului, cât şi ale iadului, încercând să-l înrâurească în sensul urmărit de ele.

Omul nu e fărâmă uitată în spaţiul lumii, ci tot ce există îi poartă un palpitant interes. Însemnătatea omului se arată nu numai prin faptul că a fost creat după chipul lui Dumnezeu, ci şi pentru aceea că în jurul fiecărui ins şi pentru fiecare se dă o neîntreruptă luptă nevăzută. În jurul fiecărui om e concentrată întreaga existenţă creată şi necreată, văzută şi nevăzută. (Pr. Dumitru Stăniloae: Elemente de antropologie ortodoxă).

Sunt deosebit de semnificative cuvintele lui Iisus că „Duhul rău caută odihnă, pe care n-o găseşte prin pustii ci numai în inima omului”. Şi iarăşi semnificative sunt cuvintele din rugăciunea „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru sfinţi te odihneşti (Heruvicul – Sfânta Liturghie). Mintea şi inima, iubirea şi cunoaşterea, sunt „locul” lui Dumnezeu în om.

Dar şi urâciunea pustiirii poate să cuprindă „locul cel sfânt” cum zice Daniil. Deci, după texte, inima şi mintea omului pot să fie: sau odihna lui Dumnezeu şi chinuirea duhurilor rele sau „odihna” duhurilor rele şi chinuirea lui Dumnezeu.

Avem două conştiinţe paralele. E fapt important aceasta şi aproape necunoscut. Subliniem: „conştiinţa religioasă” şi „conştiinţa eului”. Adesea „conştiinţa religioasă” apare ca întunecată, pentru că duşmana sa, „conştiinţa eului”, cu o forţă extremă o ţine în nemişcare.

Ea continuă totuşi, chiar aşa, să dea mărturie. O inversare a situaţiei – mântuirea nu poate avea loc decât sub acţiunea „conştiinţei religioase”, normative, revelată în Hristos.

În „conştiinţa eului”, omul se înţelege ca centru al lumii şi îşi reduce la el toate elementele existenţei de care se ştie conştient.

În sfera „conştiinţei religioase”, dimpotrivă, omul se descoperă în întregime dependent de o putere care îl depăşeşte, îl pătrunde şi îl atrage spre ea. Iată la ce adâncimi se dă războiul nevăzut.

Pe „conştiinţa religioasă” se altoieşte smerenia, mama tuturor virtuţilor. Pe cealaltă, pe „conştiinţa eului”, însă, se grefează independenţa, neascultarea îndărătnică, trufia căpetenia răutăţilor.

Şi una şi alta au expressia lor exterioară văzută: una – dragostea ascultării desăvârşite (Filipeni 2, 2-5), cealaltă – îndărătnicia şi toată răzvrătirea. Focul, pârjolul acestui război, „nu-l stinge” decât smerenia, dulama lui Dumnezeu. Şi e mai bine a fi smerit, decât a şti ce e smerenia.

După cum ştiţi, una din încheierile rugăciunilor pe care le zice preotul la Sfânta Liturghie, spune: „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru Sfinţi te odihneşti.” Băgaţi de seamă, deci, că Dumnezeu, Unul în fiinţă şi întreit în persoane, Se odihneşte întru sfinţi! Ce înseamnă aceasta?

Aceasta înseamnă că în păcătoşi Se chinuieşte! „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru, şi întru Sfinţi Te odihneşti”. Dacă sufletul drepţilor îl odihneşte pe Dumnezeu, închipuiţi-vă cât Se chinuieşte El în sufletul păcătoşilor?! Cât Se chinuieşte Dumnezeu într-o dărâmătură de om. La câtă umilinţă supun oamenii chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Să ştiţi că poruncile Domnului sunt poruncile vieţii şi voi aveţi multe greşeli faţă de viaţă, faţă de viaţa voastră, faţă de viaţa copiilor voştri şi faţă de viitorul neamului. Ascultaţi, că nu vă grăim din cărţi şi peste puterile voastre de înţelegere.

Uite, de aici, din uşile împărăteşti, numai noi preoţii vă grăim. Şi vă spunem că avem canonul să vă ascultăm necazurile. Iar când este unul mai curat, zicem: bine că mai este unul mai neticăloşit de păcate; şi atunci ne-am odihnit. Şi am simţit bucurie când a venit un creştin mai depărtat de păcate. Şi atunci ne-am odihnit.

Dragii mei, în primele veacuri ale creştinismului toţi creştinii se numeau sfinţi pentru că zilnic se mărturiseau şi se împărtăşeau, şi se împărtăşeau de viaţa de dincolo, căci mărturisind pe Dumnezeu, ei plecau la treburile lor zilnice şi se trezeau arestaţi sau li se tăia capul pentru credinţa în Hristos!

Întru aceştia se odihnea Dumnezeu. Despre aceasta vi s-ar putea ţine o predică morală. Trageţi-vă singuri înţelesurile din aceste cuvinte: „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru Sfinţi Te odihneşti”.

Băgaţi de seamă care plată o vreţi:

– Vreţi plata Duhului Sfânt? Odihniţi-L pe Dumnezeu întru voi! Cealaltă plată nu-i decât pedeapsă şi pe asta nu o vreţi. Altă plată nu este. Dumnezeu în Treime locuieşte în oameni asemenea soarelui, care este unul singur dar dă lumină, căldură şi este glob (soare).

Ştiţi sau aţi auzit că mulţi îl căută pe Dumnezeu în „ceruri” şi că ar vrea să meargă cu avionul la El, sau cu nişte gloanţe care ar trece prin nu ştiu ce straturi. Noi nu trebuie să-L înţelegem pe Dumnezeu în acest mod, adică stând undeva departe, în nu ştiu ce hăuri din lume.

Dumnezeu nu locuieşte în depărtare, ci în inimile oamenilor. împărăţia lui Dumnezeu nu este la cine ştie câte milioane de ani lumină depărtare, ci este în lăuntrul nostru, împărăţia lui Dumnezeu e o împărăţie a conştiinţei împăcate cu toată lumea, o împărăţie a iubirii de Dumnezeu şi de oameni, în care se oglindeşte chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Prin urmare, realizaţi în inimă această cunoştinţă a lui Dumnezeu, această conştiinţă curată!

Am găsit la unul din Sfinţii Părinţi cuvântul că, însuşi Dumnezeu grăieşte din conştiinţa limpede a Sfinţilor, a slujitorilor Săi. Şi zice Sfântul, lărgind înţelesul, că Dumnezeu strigă voia Sa din conştiinţa Sfinţilor către confraţii lor, oamenii.

Acum aş vrea ca, de aici, să vă ridic puţin mintea la preţul pe care-l aveţi voi, să vă ridic mintea la valoarea pe care o aveţi îngropată în ţarina trupului vostru, şi pe care, rogu-vă să o dezgropaţi şi s-o scoateţi la lumină, ca să faceţi lucrările lui Dumnezeu, ca să fiţi odihnă, nu muncitori, chinuitori (ai lui Dumnezeu).

Mereu am crezut în această valoare a omului, nu aceea pe care o vedem noi, cu ochii închişi, ci valoarea pe care ne-a dat-o însuşi Dumnezeu. Că omul care ştie aceasta altfel se poartă, altă nădejde are, merge mereu cu fruntea ridicată, nu cu fruntea plecată spre pământ.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Content is protected !!