Părintele Iulian Lazăr este duhovnicul Schitului Prodromu de la Muntele Athos. La Sfinţia sa se spovedesc şi părinţi români de la alte chilii. Privesc fotografia părintelui, la chipul lui blând, luminos, ochii albaştri, barba albă, mâinile strânse pe Sfânta Cruce şi desluşesc un om al lui Dumnezeu, împăcat cu Creatorul Său. Cu ajutorul harului, împacă de o viaţă pe mulţi cu Dumnezeu.
– Cum v-aţi apropiat de Dumnezeu?
– Cu siguranţă a fost o chemare. Eram doi tineri care, văzând ororile războiului, ne-am sfătuit să plecăm la o mănăstire în ţară, acum 60 de ani. Văzând că au plecat dincolo tineri şi bătrâni şi era mare suferinţa lumii după război, ne-am gândit că şi nouă ne va veni rândul să ne ducem odată din această lume. Suferinţele războiului ne-au făcut să ne gândim la mântuire, aşa copii cum eram. Am căutat o viaţă de mănăstire. Nu ştiam nimic despre viaţa de mănăstire, dar ne-am dus, ne-a plăcut şi am rămas. Dumnezeu ne-a îndemnat să căutăm şi să alegem viaţa de mănăstire. A fost o chemare.
– Ca duhovnic al părinţilor din Schitul românesc Prodromu consideraţi că este importantă spovedania în trăirea noastră duhovnicească? Cum putem să ne despătimim prin spovedanie şi să ajungem oameni noi?
– Importanţa spovedaniei e foarte mare, fără mărturisire, fără duhovnic nu se poate face nimic. Pentru că prin duhovnic, în taina spovedaniei te prezinţi din nou în faţa Mîntuitorului, te faci cunoscut, intri din nou în ascultare faţă de Hristos şi astfel îţi reînnoieşti viaţa, relaţia ta cu Hristos. Din taina spovedaniei porneşte despătimirea şi înnoirea omului, pentru că sinceritatea, deschiderea şi căinţa cu care mărturiseşti păcatele asigură, în mare parte, vindecarea omului lăuntric. De aceea, omul trebuie să se cerceteze îndelung şi să mărtu-risească toate păcatele, şi pe cele din tinereţe. Atunci duhovnicul îi va prescrie un tratament duhovnicesc pentru a începe o viaţă nouă. Pen-tru a se despătimi, omul trebuie să se spovedească cât mai des şi să se cureţe de păcate, odată spovedit primeşte binecuvântarea, ajutorul şi harul divin ca să nu mai facă iar păcatul. Gândeşte mai limpede pen-tru că harul îl umbreşte iar, ca în ziua Botezului.
– De ce nu ne putem lăsa de un păcat, chiar dacă îl spovedim?
– Spovedeşte-l continuu şi vei reuşi să scapi de el până la urmă. Sunt păcate zilnice mai uşoare, ce trebuie spovedite cât de des. Dacă sunt spovedite mai des şi cu rugăciune, cu frică de Dumnezeu, atunci vei avea luare aminte mereu la tine însuţi şi se vor împuţina păcatele. Te vei păzi să nu mai faci vreo nedreptate şi să faci numai bine, să laşi de la tine atunci când altul, greşindu-ţi, te enervează şi te scoate din linişte, căci porunceşte Mântuitorul: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44). Dacă Dumnezeu vede străduinţa noastră pe calea binelui, ne ajută şi vor rămâne păcatele cu gândul.
– Aşadar, trebuie să spovedim atât faptele, cât şi gândurile?
– Toate gândurile trebuie spovedite, dacă vreau să propăşesc pe calea nepătimirii. M-am gândit să fac un păcat, o nedreptate cuiva şi, chiar de n-am făcut-o, trebuie mărturisite acele gânduri, pentru că astfel curăţ rădăcinile păcatului; aşa cum primăvara când se sapă viţa de vie, se taie acele rădăcini sau mustăţi care, dacă le laşi să crească în ascuns, iau din puterea de rodire a viei. Pentru a merge sigur şi cu spor pe calea mântuirii trebuie să spovedim toate gândurile.
– Ce să facem pentru că, uneori, când eşti în faţa unei sfinte icoane îţi dă vrăjmaşul un gând necurat şi de hulă?
– Nu trebuie să te întristeze de moarte acest fapt, dacă ştii că de obicei nu primeşti asemenea gânduri, chiar dacă sufletul se tulbură pentru că ele vin de la cel rău. În Patericul egiptean se spune că gânduri de hulă au venit şi la sfinţii mari din cauza mândriei şi a slavei deşarte, de care este cuprins sufletul pe măsură ce se înalţă prin virtuţi. Vindecarea de boala mândriei vine prin multă smerenie şi prin răbdarea necazurilor şi a încercărilor, făcând sufletul să primească, în cele din urmă, prin Duhul Sfânt, întărirea minţii.
Taina mărturisirii, întemeiată de Mântuitorul când „a suflat asupra Apostolilor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păca-tele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23), a fost lăsată Sfinţilor Apostoli şi prin succesiune apostolică a rămas până în zilele noastre. Deci, credinciosul îşi mărturiseşte păca-tele în faţa preotului ca în faţa Sfinţilor Apostoli, pentru a primi din darul Duhului Sfânt dat lor spre a le ierta păcatele. Omul ştie că se mărturiseşte în faţa duhovnicului, dar uită că Dumnezeu este de faţă acolo şi el trebuie să asculte ce-i spune Dumnezeu prin gura duhovnicului. Deci, trebuie să-şi înţeleagă neputinţa, să nu ascundă nimic şi să nu se ruşineze. Pentru că a uita sau a-ţi aduce aminte este una şi a consimţi şi a face păcatul e alta. Credinciosul are şi trebuie să aibă tot timpul un sprijin şi o nădejde în Biserică.
– Care este primejdia celor care păcătuiesc cu nădejdea de a se mărturisi şi pocăi mai târziu?
– Este grav acest lucru, se amăgesc ei înşişi; îi stăpâneşte diavolul şi îi îndeamnă la păcat, ca să-i prindă moartea cu păcate de moarte fără mărturisire. Deşi s-au dus la preot la mărturisire, au păcate pe care le ţin ascunse, fie datorită superficialităţii şi nepriceperii lor de a se mărturisi, fie datorită nepriceperii preotului de a-i ajuta să se mărturisească şi de a le da canon spre îndreptarea vieţii lor. Cel care a căzut pe stradă şi s-a murdărit, nu stă acolo, ci se scoală, se spală, îşi schimbă hainele pentru a arăta ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Aşa şi aici, cum ai căzut într-un păcat, fugi repede şi te mărtu-riseşte. Că nu ştim ziua şi ceasul când ne vom duce dincolo şi cum ne-a prins moartea, aşa vom fi judecaţi.
Prodromu. Avva Iulian ProdromitulChiar dacă are cineva păcate grele, să nu se ruşineze; să se ducă la duhovnic să le mărturisească, căci dacă îi dă duhovnicul un canon şi se întâmplă că moare, are totuşi nădejde de mântuire. Că în Întâia Epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan se spune: „Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de moarte – să se roage, şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru acela” (I Ioan 5, 16). Ştim că păcatul nepocăit şi nemărturisit e păcat de moarte. Când se mărturiseşte la duhovnic, acesta îi spune să nu mai facă acel păcat şi el spune: Părinte, cu ajutorul lui Dumnezeu vreau să nu mai fac acest păcat; şi atunci îi face dezlegare. Dacă omul greşeşte imediat, să vină iar să se mărturisească.
– De ce, uneori, avem inima împietrită şi nu reuşim să spunem păcatele cu zdrobire de inimă?
– Cred că din cauza faptului că se pierde darul rugăciunii, risipindu-i-se mintea cu multe griji, pentru că omul este lăsat să se roage continuu. Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17) şi: „Duhul să nu-l stingeţi!” (vers. 19). Deci, rugăciunea trebuie să fie un foc nestins care înmoaie tot timpul inima spre a se întipări cu pecetea numelui lui Iisus. În Domnul Iisus este numai blândeţe şi smerenie, nu este nicio urmă de împietrire. În Patericul egiptean găsim la Sfinţii Părinţi o pildă. Unui frate, care a întrebat cum să ţină mintea trează, i se spune: „când cazanul e pe foc şi fierbe, fug muştele şi nu se apropie, dar cum s-a răcit, vin muştele şi intră în cazan. Aşa-i şi cu mintea noastră, când e fierbinte nu se apropie vrăjmaşul, după ce s-a răcit vin toate patimile aduse de el”.
– Cum să ne pregătim pentru Sfânta Liturghie?
– Mai întâi trebuie să fim curaţi sufleteşte şi trupeşte, mărturisiţi şi dezlegaţi de păcate. Ca să fii curat cu adevărat de păcate, după ce te-ai dus la duhovnic şi te-ai spovedit, trebuie să stărui îndelung în linişte şi rugăciune, ca mintea să vorbească de la sine cu Dumnezeu. În Liturghie, credinciosul trebuie să atingă cu sufletul, cât de cât, „unitatea credinţei şi împărtăşirea Duhului Sfânt”, pentru care ne rugăm în Ecteniile Sfintei Liturghii. Ne pregătim pentru Sfânta Liturghie, abţinându-ne de a ne risipi; trebuie să avem rugăciunea în minte şi să ne silim a păzi până şi cele mai mici porunci, căci spune Mântuitorul: „Cel ce mă iubeşte pe Mine, acela păzeşte poruncile Mele.” Doar aşa Sfânta Liturghie lucrează marea taină a mântuirii sufletelor, căci atenţia şi frica de Dumnezeu ne face să primim iubirea lui Dum-nezeu şi să simţim acolo că stăm în prezenţa lui Dumnezeu.
–Sfânta Liturghie poate să-i întoarcă pe oameni la Dumnezeu?
– Depinde foarte mult cum stai la Sfânta Liturghie. Dacă eşti cu mintea în cer la Dumnezeu şi El este ca şi prezent în faţa ta şi ai frică de El, atunci câştigi mântuirea şi este primită rugăciunea ta pen-tru mântuirea altora. Dacă stai cu trupul în biserică la Liturghie şi cu mintea eşti în altă parte, nu te foloseşti aproape cu nimic. În Sfânta Liturghie se spală păcatele credincioşilor, aşa cum ne spun rugăciu-nile de la potrivirea Sfintelor: „spală Doamne păcatele celor ce s-au pomenit aici cu scump Sângele Tău, pentru rugăciunile tuturor sfinţi-lor tăi”, doar ale celor care s-au mărturisit şi participă cu adevărat la Sfânta Liturghie. Nu se dau Liturghii pentru cei care trăiesc necununaţi, eretici, schismatici.
– Dracii nu se tem de Molitvele Sfântului Vasile cel Mare? Sfinţia voastră obişnuiţi să faceţi aceste rugăciuni aici?
– În Sfântul Munte nu se fac aceste rugăciuni, decât doar pentru demonizaţi. De altfel, nici nu trebuie făcute decât în aceste cazuri sau pentru dezlegări de farmece şi vrăjitorii, aşa cum o arată şi conţinutul lor. Dar şi atunci cu o mare pregătire a preotului care le citeşte, după ce se împărtăşeşte la Sfânta Liturghie şi cu mare cercetare şi spovedanie a celor ce cer aceste rugăciuni.
– Cum putem creşte în credinţă?
– Începând cu mărturisirea la duhovnic, luându-ţi canon de la dânsul şi, sub ascultarea şi binecuvântarea lui, împlineşti toate porun-cile uşor şi cu pace lăuntrică, numai astfel înaintezi către Dumnezeu.