Rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur pe care e bine să o spui în fiecare zi! Dumnezeu să te ferească de toate relele și pagubele și să-ți dea reușită în viață, Amin! O rugaciune a Sfantului Ioan Gura de Aur ce poate fi rostita in fiecare zi
Doamne Dumnezeul meu, Cel mare şi înfricoşat şi slăvit, Făcătorul a toată zidirea cea văzută şi gîndită, Cela ce păzeşti aşezămîntul Tău şi mila Ta celor ce Te iubesc pe Tine şi păzesc poruncile Tale: şi acum, şi totdeauna, mulţumesc Ţie pentru toate facerile Tale de bine cele făcute spre mine, cele arătate şi cele nearătate.
Şi pînă acum Te laud, şi Te slăvesc, şi Te măresc pe Tine: pentru care ai minunat spre mine milele Tale cele bogate şi îndurările Tale, sprijinindu-mă din pîntecele maicii mele, şi întru toate grijindu-Te de mine, şi păzind şi ocîrmuind cu cuvioşie cele ale mele, pentru singură bunătatea şi iubirea Ta de oameni.
Că nu ai trecut cu vederea smerenia mea, pentru nevrednicia şi împătimirea mea, ci pentru iubirea Ta de oameni şi milostivirea nu ai încetat de a face bine şi a Te îngriji; şi pînă la bătrîneţe şi căruntele. Dumnezeul meu, să nu mă părăseşti, Iisuse Hristoase, Numele cel bun. Dulceaţa mea, şi Dorirea mea, şi Nădejdea mea, Cela ce Te-ai făcut om pentru noi, şi toate cu înţelepciune le-ai iconomisit şi le-ai tocmit pentru mîntuirea noastră, mă mărturisesc Ţie, Doamne Dumnezeul meu, cu toată inima mea, îmi plec genunchile trupului şi ale sufletului, arătîndu-Ţi Ţie, Dumnezeului meu, toate păcatele mele.
Pleacă-Ţi şi Tu urechea Ta spre rugăciunea mea, şi lasă păgînătatea inimii mele. Am păcătuit, am nelegiuit, am greşit, le-am întărîtat, le-am amărît pe Tine. Bunul meu Stăpîn şi Hrănitor şi Purtător de grijă.
Nu este nici un fel de răutate grăită sau negrăită, pe care nu am facut-o, şi cu lucrul, şi cu cuvîntul, şi cu cunoştinţa, şi cu necunoştinţa, cu aducerile aminte şi cu înţelegerile. Cu covârşire întru covârşire păcătuind, şi de multe ori a mă pocăi făgăduindu-mă, de atîtea ori întru aceleaşi păcate am căzut. Mai cu lesnire picăturile de ploaie se vor număra, decît mulţimea păcatelor mele.
Că au covârşit capul meu, şi ca o sarcină grea s-au îngreuiat. Că din tinereţile mele şi pînă acum, poftelor celor necuvioase uşa deschizîndu-le, porniri neînfrînate şi Iară de rînduială am uneltii, întinîndu-mi haina Sfintului Botez, cea ţesută de sus, biserica trupului meu mînjind-o, ticălosul meu suflet cu patimile necinstirii cu totul spurcîndu-l, şi toată altă fărădelege şi nedreptate lucrînd; pe care, de voi voi din parte să le pomenesc, mă va lăsa vremea povestindu-le.
Dar fiindcă toate le ştii Tu (că nici nu este zidire nearătată înaintea Ta, că toate goale şi descoperite sînt ochilor Tăi), ce se cade a zice către Cel ce ştii cele cunoscute de Tine? Insă inima mea se zdrobeşte, şi sufletul, şi cu totul întru adîncul nedumeririi mă afund, aducîndu-mi aminte că atunci păcătuind, nici puţin oareşce lucru de căinţă nu am arătat. Şi vremea tăierii este aproape, şi sorocul morţii stă de faţă, iară vremea pocăinţei, nicăieri. Pentru aceasta s-a tulburat sufletul meu, şi de durere şi de întristare este plin.
Că ne-gata şi nepregătit fiind, şi socotind şi cercînd cele pentru sine-mi, nimic din destul spre dare de răspuns nu aflu, nici vreun chip şi meşteşugire, prin care mă voi izbăvi de focul cel veşnic.
Că dacă dreptul abia se mîntuieşte, eu, păcătosul, unde mă voi arăta? Şi dacă prin multe scîrbe împărăţia lui Dumnezeu celor vrednici este însortită, şi strimtă şi necăjită este calea vieţii, eu, întru desfătare şi întru neînfrînare totdeauna petrecînd, cum mă voi învrednici de mîntuire? Şi dacă toată dreptatea omului este ca o tearfa lepădată, atîta noroi şi nedreptate ce se va socoti?
Şi dacă pentru un cuvînt deşert va să dea cineva seamă, eu, pentru atîtea păcate, ce răspuns potrivit voi avea? Vai, suflete! Că aşa cele ale noastre au sporit! Scurtă este viaţa şi de puţină vreme, iute trecînd şi către moarte trimiţînd. Veşnică este munca, precum şi împărăţia drepţilor, şi viaţa amîndurora necurmîndu-se cu moartea.
Deci ce voi face? Ce voi lucra? In ce beznă pe sine-mi mă voi arunca? Că înfricoşată este şi moartea, şi mai ales a păcătoşilor, fiindcă şi cumplită este – că moartea păcătoşilor cumplită este iară mai vîrtos, cu mult mai înfricoşat lucru este a cădea în mîinile Dumnezeului celui viu, dintru care nu este cel ce va putea să scoată.
Deci cînd va veni să Se slăvească întru Sfinţii Săi, şi să răsplătească fiecăruia după lucrurile lui, cîndscaunele se vor pune, şi nemitarnicul Judecător înfricoşat va şedea, şi rîul cel de foc va trece pe dinainte, şi strălucirea şi bucuria Drepţilor gătită se va arăta, şi toate milioanele îngerilor, şi toţi oamenii cei din veac. împreună cu toată zidirea cea văzută şi cea gîndită cu cutremur va sta de faţă, ce voi face eu atunci, de ruşine plin fiind, de conştiinţă mustrat, de toată îndrăzneala şi darea de răspuns lipsit? Suspin dinspre toate părţile.
Ah, rele! Ce voi plînge întîi? Ce voi suspina al doilea? Ce voi tîngui? Lipsirea de bunătăţi sau chinuirea durerilor? Nemărginirea muncii sau despărţirea de la Dumnezeu? Plîngi, ticăloase suflete, adu- cîndu-ţi aminte de acestea, şi care după ieşire te vor întîmpina, că foarte grele vor fi şi dureroase. Şi strigă:
Dumnezeul Puterilor, Dumnezeul cel veşnic, Dumnezeul milei şi al îndurărilor! Să nu mă părăseşti, să nu ma treci cu vederea, să nu depărtezi de la mine mila Ta. la aminte spre ajutorul meu. Doamne al mîntuirii mele. Că ştiu milostivirea Stăpînului meu. Ştiu nepomenirea de rău a Iubitorului de oameni.
Şi că voitor al milei este. Care nu voieşte moartea păcătosului precum să se întoarcă şi să fie el viu, şi voieşte ca toţi să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie, şi mai ales cei ce se întorc de la păcat. Că nu a venit să cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă. Că nu au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei ce rău pătimesc.
Că şi aşa aflîndu-mă, şi aşa socotind, nu mă abat din nădejdea cea bună. nici mă deznădăjduiesc de a mea mîntuire. Acum am început a grăi către Domnul meu: Iară eu sînt pămînt şi cenuşă. Vierme, şi nu om. Ocară a oamenilor, şi defăimare a norodului. Dă-mi mie cuvînt întru deschiderea gurii mele, Cela ce dai rugăciunea celui ce se roagă.
Că de la Tine este toată darea cea bună, şi tot darul desăvîrşit de sus este, pogorîndu-se de la Tine, Părintele luminilor. Ca şi să mă rog după vrednicie, şi să cer cele de folos, şi să nu mă întorc smerit şi ruşinat, ci dobîndind cele ce am nădăjduit. Şi aşa mă voi duce bucurîndu-mă, întru deplin adeverirea inimii.
Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, că spre Tine a nădăjduit sufletul meu. Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sînt. Doctorul sufletelor şi al trupurilor. Ca şi cum aş sta înainte la înfricoşatul Tău scaun, ca şi cum m-aş atinge de prea-curatele Tale picioare, aşa mă rog şi cer, şi mă cuceresc cu zdrobită şi smerită inimă:
Curăţeşte-mă pe mine, păcătosul. Iartă-mi mie. netrebnicului şi smeritului. Caută din Sfint lăcaşul Tău spre ticăloşia mea. Priveşte dintru înălţimile Tale cele sfinte spre rugăciunea smeritului robului Tău, şi să nu treci cu vederea rugăciunea mea: slăbeşte-mă, ca să mă odihnesc mai-nainte de a mă duce, de unde de-aici nu mă voi mai întoarce. Ca un om am păcătuit, ca un Dumnezeu iartă-mă. Că Tu ştii, Stăpîne, lesne alunecarea firii omeneşti, şi că plecat este cugetul omului cu osîrdie spre cele rele din tinereţe.
Adu-Ţi aminte că pămînt sîntem. Adu-Ţi aminte că numai Tu singur eşti curat şi fără prihană şi neîntinat, iară noi toţi întru certări şi canonisiri sîntem. Adu-Ţi aminte de îndurările Tale cele din veac şi de mila Ta. Şi să nu mă osîndeşti cu fărădelegile mele, nici să-mi răsplăteşti după păcatele mele.
Ştiu mulţimea lărădelegilor mele, că multă este, şi nu este supusă numărului, dar ştiu şi noianul iubirii Tale de oameni, că nemărginit este, şi nebiruit. Că Tu eşti cel ce ridici păcatul lumii, Care Te-ai pogorît din Cer pe pămînt ca să cauţi oaia cea rătăcită şi pierdută, Păstorul cel bun, Cel ce Iţi pui sufletul pentru oi, şi ai venit în lume să mîntuieşti pe cei păcătoşi. dintre care cel dintîi sînt eu.