16 mai este data la care s-a stins din viață, în anul 367, Cuviosul Teodor cel Sfințit sau Sfințitul. La această dată, Biserica Ortodoxă îl pomenește.
Cuviosul Teodor cel Sfințit sau Sfințitul a venit pe lume și a crescut în sânul unei familii creștine, în Tebaida. Dar, la vârsta adolescenței, a cunoscut învățăturile creștine și s-a atașat de acestea. A fost ucenicul marelui părinte Pahomie. Iar după moartea lui, în anul 347, a fost ales stareț al mănăstirilor din Tabena Egiptului.
Cum a ajuns Teodor cel Sfințit la credință
Pe la vârsta de 14 ani, cu binecuvântarea mamei sale, a mers să locuiască la o mănăstire de monahi, în deșert. Auzind însă de Sfântul Pahomie s-a dus la Tabena pentru a-i fi ucenic. Când a împlinit 25 de ani, Teodor cel Sfințit a fost ales, de dascălul său, ca însoțitor în drumurile pe care acesta le făcea mănăstirilor puse sub autoritatea sa. La 30 de ani, a fost sfințit preot din porunca marelui stareț. Curând, după aceasta, Sfântul a fost numit stareț al mănăstirii din Tabena. Iar Cuviosul Pahomie a locuit în continuare în mănăstirea Pamvo.
Și sora Sfântului Teodor cel Sfințit și-a urmat fratele în credință la mănăstirile din deșertul egiptean, călugărindu-se și devenind apoi stareță. Când mama celor doi frați a venit după copiii ei, dorind să-i convingă să revină la viața lumească, acasă, aceștia au convins-o și pe ea să rămână la mănăstire. Până și celălalt frate al lui Teodor cel Sfințit, Pafnutie, a luat calea vieții monahale. Cuviosul Teodor cel Sfințit și-a urmat rostul de părinte spiritual al mănăstirilor întemeiate, moștenire primită de la părintele Pahomie, împlinindu-și misiunea cu credință, până în ceasul morții sale, la adânci bătrâneți. A rămas printre sfinți drept protector al tinerilor credincioși și al vieții dedicate credinței creștine.
Mănăstirea Peștera Ialomiței, locul unde s-au nevoit Sfinții din Bucegi
În comuna Moroeni, în județul Dâmbovița, pe Valea râului Ialomița, în Munții Bucegi, găsim un lăcaș de cult legat de un domnitor cu o zbuciumată istorie. La începutul secolului al XVI-lea, domnitorul Mihnea cel Rău a construit o biserică din lemn în gura peșterii de la care își va lua numele de Mănăstirea Peștera Ialomiței. Povestea schitului parcă e la fel de grea ca povestea celui care a ridicat-o, Mihnea, iar frumusețea locurilor este încântătoare. Se bănuieşte că schitul lui Mihnea Vodă cel Rău va fi fost ars şi înălţat din nou în mai multe rânduri, fiind construit din bârne de brad, îmbrăcat de sus până jos în site frumos cioplite.
În 1818, schitul a ars complet, iar în 1819, s-a ridicat un schit nou, mai aproape de gura grotei cu circa 10 metri. În anul 1940, schitul a ars din nou, fiind refăcut între anii 1940-1942, de ieromonahul Mihail Bădilă. În anul 1961, pe 20 aprilie, a izbucnit un incendiu la chiliile de la gura Peşterii, schitul arzand definitiv. Abia dupa 32 de ani, schitul a fost refacut, mai exact, în anul 1993.
In adancul pesterii la aproximativ 200 metri se afla o piatra, numita „Piatra Altarului”, unde dupa traditie, sihastrii savarseau cele sfinte. Constructia din lemn de la intrarea in Pestera Ialomitei a ars in 1818 fiind reconstruita de preotul Gheorghe Ion Baltag si ieromonahul Gherontie din Petrosita. In jurul ei se aflau mai multe chilii in care se nevoiau cuviosii calugari.
Platoul Bucegi, situat in zona Campulung Muscel, culoarul Rucar-Bran a reprezentat inca de la inceputurile ortodoxiei un loc minunat pentru calugarii sihastrii iubitori de Dumnezeu. Acestia stateau in pesteri si se rugau neincetat. Se hraneau cu ce gaseau prin padure si suportau cu stoicism nevointe greu de imaginat pentru noi. Toate acestea pentru iubirea nemasurata pentru Domnul nostru Iisus Hristos si Maica Domnului Sfanta Fecioara Maria.