Se spune că atunci când a făcut Dumnezeu animalele pe pământ, a făcut şi un măgar, urecheat şi blând tot ca acum… iar dunga ce o are pe spinare, în formă de cruce, i-a fost făcută de Dumnezeu, cănd l-a binecuvântat, pe vremea când l-a încălecat Iisus Hristos, spre a intra în Ierusalim. Aşadar asinul are cruce pe spate, fiindca L-a dus in spate pe Cel ce a purtat Crucea, pe Iisus Hristos.
Asinul, sau măgarul cum mai este denumit, este un animal umil şi simplu, des întâlnit în legendele şi credinţele oamenilor. Nepretenţios, asinul a fost întotdeauna un ajutor pentru om, fiind un bun animal de povară.
Călare pe un asin au călătorit Fecioara Maria cu Pruncul Iisus, împreună cu Sfântul Iosif atunci cănd au fugit în Egipt, pentru a scăpa de mânia regelui Irod, care omora toţi pruncii.
Treizeci de ani mai târziu, Mântuitorul Iisus Hristos intra în Ierusalim, purtat tot de un asin. Venea călare pe un animal blând şi simplu, dând astfel dovadă de smerenie şi modestie. Nu a venit călare pe un cal, căci în acea vreme caii nu erau folosiţi decât de cei bogaţi sau de soldaţi în luptă. Însă Mântuitorul era Domnul Păcii, al celor umili şi simpli.
**
De ce are asinul cruce pe spate?
Asinul – numit si magar – este un animal des intalnit in legendele si credintele oamenilor. Nepretentios, asinul a fost totdeauna un ajutor pentru om, fiind un bun animal de povara. Credinta populara spune ca diavolul se poate preschimba in orice vietate, dar nu are puterea de a se transforma in magar si nici nu poate face vreun rau acestui animal sau oamenilor care sunt intovarasiti in calatorie sau la munca de un magarus.
Calare pe un asin au calatorit Fecioara Maria cu Pruncul Iisus, impreuna cu Sfantul Iosif, atunci cand au fugit in Egipt, pentru a scapa de mania Regelui Irod, care omora toti pruncii. 30 de ani mai tarziu, Mantuitorul Iisus Hristos intra in Ierusalim, intampinat de multimi, purtat tot de un asin.
Venea calare pe un animal bland si simplu, dand astfel dovada de smerenie si modestie. Nu a venit calare pe un cal, caci in acea perioada caii nu erau folositi decat de cei bogati sau de soldati, in lupta. Mantuitorul insa era Domnul Pacii, al celor umili si simpli.
Asinul a fost binecuvantat de Dumnezeu, caci animalul acesta are, inca de la nastere, semnul crucii pe spinare. Iata ce ne povesteste legenda:
“Atunci cand a facut Dumnezeu animalele pe pamant, a facut si pe magar, urechiat si bland tot ca acum … iar dunga ce o are pe spinare, in forma de cruce, se povesteste ca acest semn i-a fost facut de Dumnezeu, cand l-a binecuvantat, pe vremea cand l-a incalecat Iisus Hristos, spre a intra in Ierusalim.”
„Magarul are cruce pe spate, fiindca a adus in spate pe Cel e a purtat Crucea.“
(Sursa: www.crestinortodox.ro)
**
De ce este păcat să te atașezi de animale?
Fericitul Stareţ mi-a fost un mare dar de sus şi o deosebită experienţă. Era chipul adevăratului creştin, ce mă izbea prin desăvârşirea lui; zăream în el o uimitor de armonioasă îmbinare a ceea ce ar fi extremităţi de neîmpăcat.
Astfel, pe de-o parte, vedeam în el o neobişnuită compătimire faţă de tot ce este viu, faţă de toată făptura, atingând măsuri unde, în chip firesc, s-ar naşte gândul că ar fi vorba de o sensibilitate patologică, neobişnuită oamenilor de o asemenea bărbăţie; şi totodată întâmpinai aci o altă latură a vieţii sale ce vădea faptul că cea dintâi nu fusese un fenomen patologic, ci cu adevărat o mareţie mai presus de fire şi o milostivire a harului.
Stareţul se purta cu grijă până şi faţă de plante: chiar şi faţă de ele orice grosolănie ce putea să le aducă daună o socotea potrivnică învăţăturii harului. Îmi amintesc cum odată mergeam cu el pe poteca ce ducea de la Mănăstire la coliba unde am petrecut un an. Coliba se afla la un kilometru de Mănăstire. Stareţul venea să vadă sălaşul meu. Purtam în mână toiege, lucru obişnuit în locuri muntoase.
Pe amândouă părţile potecii creşteau smocuri rare de ierburi sălbatice înalte. Cu gândul de a nu lăsa iarba să crească peste potecă am lovit cu toiagul una din tulpinile acelea lângă vârf, spre a împiedica seminţele să se coacă. Această mişcare Stareţului i-a părut sălbatecă şi, mirat, a clătinat uşor din cap. Am înţeles ce însemna, şi m-am ruşinat.
Stareţul spunea că Duhul lui Dumnezeu învaţă să te doară pentru întreaga făptură, astfel încât “fără a fi nevoie” nici frunzei de pom nu-ţi vine să-i faci rău.
Iată o frunză în pomul înverzit, iar tu ai rupt-o fără a fi nevoie. Măcar că nu este un păcat, dar parcă te doare şi pentru frunzuliţă; pentru toată făptura te doare inima, dacă a învăţat să iubească.
Însă mila pentru frunza verde din pom sau pentru floarea câmpului de sub picior se împreunau la el cu cea mai firească purtare faţă de tot ce este în lume. Creştin fiind, ştia că toată făptura este zidită spre a sluji omului, drept care, când este “nevoie”, omul se poate folosi de toate. El însuşi cosea fânul, tăia pădurea, spărgea lemne pentru iarnă, mânca peşte.
Luaţi aminte, în scrierile Stareţului, la gândurile şi simţirile sale în privinţa vietăţilor. Este uimitoare aci, pe de-o parte mila sa faţă de fiece făptură, în privinţa căreia ne putem face o idee din povestirea lui despre cum îndelung şi-a plâns “cruzimea faţă de făpturi”, când “fără a fi nevoie” a omorât o muscă, sau când a opărit un liliac ce se aşezase pe balconul magaziei sale, sau cum “i s-a făcut milă de întreaga făptură şi de toată zidirea ce suferă” când a văzut pe drum un şarpe omorât şi tăiat în bucăţi; şi, pe de altă parte, desprinderea sa faţă de toată făptura în fierbintele său avânt către Dumnezeu.
Despre animale, despre fiare, gândul lui era că sunt “pământ”, de care nu trebuie a se alipi omul, că el pe Dumnezeu trebuie să-l iubească din toată mintea, din toată inima, din toată puterea, adică din tot deplinul său, uitând de pământ.
Adesea observata alipire a oamenilor faţă de animale, ducând până la “prietenia” cu ele, Stareţul o socotea ca pe o stricare a rânduielii statornicite de Dumnezeu şi potrivnice stării fireşti a omului (vezi Fac. 2:20).
A mângâia pisica zicând “Pisi, pisi!” sau a te juca şi a vorbi cu câinele, părăsind gândul la Dumnezeu, sau, din grijă faţă de animale, a uita de suferinţa aproapelui, sau din pricina lor a intra în ceartă cu oamenii – toate acestea pentru Stareţ erau o încălcare a poruncilor lui Dumnezeu, a căror pază credincioasă desăvârşeşte omul.
În tot Noul Legământ nu găsim nici un singur loc unde s-ar arăta că Domnul şi-a oprit atenţia asupra animalelor, iar El, desigur, a iubit întreaga făptură. Atingerea acestei desăvârşiri omeneşti, după chipul Omului-Hristos, este o sarcină corespunzătoare firii noastre zidite după chipul lui Dumnezeu, şi de aceea legătura sufletească şi împătimirea faţă de animale Stareţul o socotea o înjosire a chipului omenesc a fiinţării. Despre aceasta el scrie astfel:
Unii se alipesc de animale, dar astfel mâhnesc pe Făcătorul, căci omul este chemat spre a trăi vecinic cu Domnul, a împărăţi cu El şi a iubi pe Singur Dumnezeu. Către animale nu se cade să avem împătimire, ci trebuie doar să avem o inimă ce se milostiveste de fiece făptură.
El spunea că totul este zidit spre a sluji omului şi, drept aceea, când este neapărată nevoie, ne putem folosi de tot ce este în zidire; dar în acelaşi timp asupra omului cade îndatorirea de a se griji de toată zidirea, şi deci toată dauna adusă fără nevoie animalului sau chiar plantei este potrivnică legii harului. Dar şi toată împătimirea faţă de animale este aşijderea potrivnică poruncii lui Dumnezeu, căci se slăbeşte dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.
Cel ce cu adevărat iubeşte omul, şi în rugăciunile sale plânge pentru întreaga lume, acela nu se poate alipi de animale.
Extras din “Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Părintele Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009