Nu putini sunt crestinii interesati de modul in care unii parinti duhovnicesti au ajuns renumiti. Care a fost traseul lor, ce i-a determinat sa aleaga calea monahala, ce i-a facut sa fie altfel decat ceilalti?
Ne asteptam ca parintii cu viata aleasa sa fie din alt aluat decat noi. Lucrul acesta este firesc: daca ei sunt ca noi, si totusi Il iubesc atat de mult pe Dumnezeu, inseamna ca si noi le putem urma exemplul.
Preferam sa credem ca ei sunt altfel, ca ei sunt “alesii” si de aceea Dumnezeu lucreaza prin ei. Ei sunt alesi tocmai prin faptul ca au vrut ca Dumnezeu sa lucreze prin ei. Nu au fost predestinati sa fie alesi, ci ei au ales sa Il slujeasca pe Dumnezeu. Viata parintelui Calistrat demonstreaza, intr-un fel, acest lucru.
Pana la intrarea in monahism, viata parintelui a fost o viata banala, o viata absolut obisnuita. Si prin aceasta banalitate viata sa poate fi un indemn adresat celorlalti crestini, pentru ca acestia sa nu se poticneasca in anumite momente ale vietii.
Parintele Calistrat nu a fost un elev iesit din comun. A avut chiar ocazia sa cunoasca starea, deloc aleasa, de corigent la matematica. Iata deci ca si dintr-un corigent la matematica poate iesi ceva bun.
Motivul principal pentru care am inclus in volum aceasta convorbire este acela ca ne arata ca Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut. Oricat de greu ne-am descurca, la matematica de exemplu, Dumnezeu poate sa ne lumineze mintea si sa ne faca mai intelepti decat pe multi savanti ai lumii acesteia.
Sunt multi crestini care si-ar dori sa duca o viata de sfintenie, dar care se considera prea neimportanti pentru aceasta. Tocmai aici poate fi cheia urcusului duhovnicesc: tocmai pentru ca suntem neimportanti, tocmai pentru ca nu suntem “talentati” pentru a fi sfinti, tocmai pentru ca ne constientizam nimicnicia si pacatosenia, tocmai pentru aceasta putem porni lupta cea buna.
Important este ca oamenii sa isi doreasca mantuirea, sa isi doreasca dobandirea raiului, si sa mearga pe calea cea ingusta aratata de Evanghelie. Oricat de banala ar fi viata noastra, Dumnezeu o poate schimba. Si, daca vom porni in cautarea lui Dumnezeu, ne vom da seama ca El a si iesit in intampinarea noastra…
**
– Parinte Calistrat, v-as ruga sa ne spuneti cate ceva despre viata sfintiei voastre, unde v-ati nascut, cand v-ati nascut, cum v-ati apropiat de biserica?
– Provin din judetul Suceava. Parintii mei au alcatuit un cuplu intre bucovinean si moldoveanca, mama fiind din Dolhasca, iar tata din Vicov. Parintii mei nu au fost niste oameni ai Scripturii si nici pilde de pus in Vietile Sfintilor. Mama mea a fost o femeie moderna pentru acele timpuri.
A facut scoala tehnica, cum era in vremea aceea, si liceul. Asa era pe atunci, 7 clase plus 5, din ce imi amintesc. Si a avut dreptul de a suplini sau de a preda la o scoala normala sau liceu, biologie, geografie, materii din acestea banale. S-a casatorit cu tatal meu, un taran simplu si cam necioplit, care nu i-a apreciat nici valoarea intelectuala si nici feminitatea.
El a luat-o, cum era obiceiul in Bucovina, ca sa tina casa: sa faca mancare, sa spele, sa aiba grija de vaca, sa praseasca ogorul, sa puna in gradina si sa legene copiii. Eu m-am nascut cand mama avea 18 ani si tata 26.
El a devenit muncitor la o fabrica de mobila. Acolo a fost o vreme sofer profesionist, cu toate gradele de conducere, desfasurand o activitate lumeasca in mediul industrial din orasul Radauti.
Eu am trait mereu acasa, in preajma bunicilor mei. Acesta este singurul lucru pe care mi-l amintesc cu placere. Am citit poeziile sfantului Ioan Iacob despre bunica lui, Maria, cu bucurie in suflet, amintindu-mi si eu ca, de la varsta de patru-cinci ani, ma imbracau in costum national, in itari albi, cu un fel de gumari in picioare, un fel de sandalute, imi puneau brau tricolor si palarie verde si ma luau de mana si ma duceau la biserica din sat.
– Ce va aduceti aminte despre aceste slujbe?
– Atunci nu cunosteam nimic din ritul bisericii, nu intelegeam nimic, eram dus numai ca sa ma aflu la biserica; stiam ca exista patru momente solemne, dupa care eram liber sa ma duc acasa si sa scap la mancare. Mi se da anafura si apa sfintita; nu stiam ca se cheama aghiasma. Trebuia sa stai in genunchi de patru ori: era statul la Evanghelie, la Crez, la Epicleza si la Tatal nostru.
Apoi mama mea, avand o boala mai grea, a murit cand avea 26-27 ani si eu aveam doar 9 ani. Intre putinele lucruri pe care mi le amintesc despre ea este ca m-a invatat Tatal nostru. Eram in clasa I cand nu mi-a dat voie sa ma culc pana nu l-am invatat definitiv si mi-a spus: “Daca o singura data te mai prind ca te culci fara sa-l spui, ai de furca cu mine.
Tu n-ai voie sa cresti ca un animal.” Asta era vorba ei. Cand eram in clasa a II-a sau a III-a, pomenea mereu o vorba pe care mi-am adus-o aminte tarziu: “Daca as trai eu sa te vad mare, sa te faci popa, sa te rogi pentru mine cand oi muri”.
– In timpul liceului mergeati la biserica?
– Din clasa a VIII-a si pana in clasa XI-a m-am racit oleaca la suflet. Ma duceam la biserica, dar din ce in ce mai rar. Nu o folosesc ca o scuza, in perioada aceea aparuse si propaganda materialist-dialectica, ce aducea informatii tot timpul despre misticismul religios, cum ii spuneau ei. E adevarat ca nu m-au afectat. N-am avut niciodata convingerea ca n-ar fi Dum nezeu. Dar, ca sa nu fiu luat la ochi de co legi, am lasat-o mai usurel cu problema religioasa.
– In acea perioada mergeati in pelerinaj la manastiri?
– Ma duceam la Manastirea Putna in fiecare an, de hram; ma duceam la Sucevita unde am crescut; la Dragomirna, unde de asemenea am crescut si, mai tarziu, am stat un an ca slujitor. Am fost un om normal si normal ma consider si in clipa de fata.
– Ce ati facut dupa terminarea liceului?
– Cum am terminat 12 clase, m-am si incadrat in productie; am lucrat la o ferma, la un CAP, si dupa doua luni am plecat in armata. Acesta a fost momentul decisiv.
– De ce?
– Am facut armata cu un baiat din Craiova, Ciontu Teodor, care terminase seminarul la Craiova. Si, pentru ca nu reusise la Institutul Teologic, fusese luat in armata. Vazandu-ma cumva mai cumintel, mai in banca mea, s-a apropiat de mine.
Nu pot sa ma laud cu virtuti, dar pot sa spun ca nu am fumat niciodata, nu am baut niciodata, nu m-am destrabalat niciodata. Adica am pazit lucrurile astea din familie, pentru ca totdeauna duminica, atunci cand se facea cate o adunare de familie, bunica spunea: “Aveti grija, nu-i frumos asta, nu-i frumos asta, nu va faceti de ras, ca maine-poimaine o sa aveti familii si o sa rada lumea de voi”.
Revin la momentul armata. Dupa ce am ajuns caporal, Teodor Ciontu mi-a spus odata: “Tu stii ca eu am terminat seminarul?” “Bine, i-am zis eu atunci, inseamna ca esti parinte!” “Nu, nu sunt hirotonit!” Oricum eu nu stiam ce insemna aia hirotonie, degeaba imi spunea, pe vremea aceea termenul nu era prea cunoscut. “Dar, zice, vrei sa-ti citesc ceva frumos?”
Si avea in valiza (nu aveam voie cu valizele, le tineam la vestiar), scoase cu pixul, din Biblie, citate din Pildele lui Solomon. Ma duceam cu el in parc, in timpul liber, si el imi citea tot felul de fragmente. Lui i se pareau atat de frumoase si interesante si le savura cu atata placere… Iar eu ma uitam ca un om picat din luna, nu aveam nici o tangenta cu asta.
Nu citisem Scriptura in viata mea, nu avusesem nici o Biblie in casa. Prima Biblie am cumparat-o de la manastire, in 1989, cu 200 de lei si am trimis-o parintilor mei, sa aiba si ei Biblia in casa.
– Sa revenim la momentul armata…
– Da. Legat de armata, dupa ce-mi vorbea baiatul acela toate lucrurile de care v-am spus, eu ma uitam asa, ca un nestiutor, nimic nu stiam. El se chinuia sa ma invete religia, sa-mi deschida mintea si-mi zicea: “Daca ai sti tu cat e de frumos, daca ai intelege, daca ti-ai da seama…” Si se straduia sa ma invete lucruri bune.
– Ce s-a intamplat dupa aceea?
– Ei, dupa ce am venit acasa din armata, in 1986, in ianuarie, primul lucru mi-am facut rost de o Biblie si am inceput sa caut toate pildele acelea pe care mi le povestea el, sa-ncep si eu sa le-nvat, pentru ca mi se pareau interesante. Bineinteles ca legatura cu el s-a rupt. Dar mi-as dori cu adevarat sa-l intalnesc si sa-i multumesc din tot sufletul, pentru ca Teodor Ciontu a fost ca un al doilea trezvitor al mintii mele pe calea bisericeasca.
Sursa: crestinortodox.ro